Desfăşurat recent la Poiana Braşov, al 34-lea
Congres Naţional de Medicină Fizică şi de Recuperare a adus în atenţie nu doar
progresele specialităţii, ci şi o serie de probleme: de adaptare la conceptele
moderne ale medicinii actuale, dar şi de relaţionare cu diriguitorii sistemului
de sănătate românesc. Urmate de numeroase consultări şi discuţii, constatările
iniţiale pot fi unul din paşii necesari rezolvării problemelor. Mai multe
detalii am aflat de la dl prof. dr.
Mihai Berteanu, preşedintele Societăţii Române de Medicină Fizică şi de
Recuperare (SRMFR) şi al congresului, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Viaţa medicală“.
– Domnule profesor, întâi câteva precizări:
sunteţi preşedintele Societăţii Române de Medicină Fizică şi de Recuperare;
specialitatea, în nomenclatorul Ministerului Sănătăţii, se numeşte: Recuperare,
medicină fizică şi balneologie, iar domeniul propriu-zis este acela al reabilitării
medicale...
–
Societatea poartă acest nume încă dinainte de a o prelua, ca secretar general, în
1998. Conducătorii SRMFR au considerat că organizaţia, aflată în legătură cu
celelalte societăţi europene şi internaţionale, trebuie să poarte numele
utilizat în toată lumea: Physical and
rehabilitation medicine. La noi, după 1990, a fost preferat termenul de
„recuperare“. Aşteptăm să se aprobe, la Ministerul Sănătăţii, schimbarea
acestui termen cu acela de „reabilitare“...
– Congresul naţional de medicină fizică şi
de recuperare s-a desfăşurat recent, la Poiana Braşov. Cum apreciaţi ediţia
2011?
–
Congresul, ajuns la ediţia a 34-a, a avut un nivel ştiinţific bun, în creştere
faţă de ultimii doi ani. De altfel, reuniunile noastre din ultimii trei-patru
ani urmează un trend ascendent, în ceea ce priveşte baza ştiinţifică, lucrările
prezentate. Este şi normal să se întâmple astfel: majoritatea lucrărilor vin
din centrele universitare, unde există clinici de Recuperare, medicină fizică şi
balneologie – terminologia actuală a specialităţii. În centrele universitare,
există şi obligaţia, dar şi dorinţa de a face cercetare, specialiştii sunt şi
implicaţi în diverse proiecte internaţionale.
– Care au fost principalele teme abordate?
–
Numeroase lucrări s-au concentrat pe recuperarea neurologică. Practic, recuperare
se poate face în foarte multe afecţiuni. În Cartea
albă a specialităţii, editată în 2006, la nivel european, tradusă în acelaşi
an şi în limba română (prin efortul MS şi al SRMFR), este inclusă o anexă ce
enumără domeniile în care se poate face recuperare medicală.
– De fapt, recuperarea este un drum comun
pentru foarte multe specialităţi...
–
Este una din foarte puţinele specialităţi care tratează pacientul nu prin
prisma unui organ sau sistem, ci global, din punctul de vedere al funcţionării.
Termenul „functioning“ a fost impus
de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, prin clasificarea definitivată în 2001 – International classification of functioning,
disability and health.
– Apărută şi în limba română...
–
Din nefericire, traducerea în limba română a fost făcută fără consultarea
specialităţii noastre sau a SRMFR.
– Ţin minte că aţi aflat din „Viaţa medicală“ de apariţia ediţiei româneşti.
– Aşa
este, chiar am apelat la săptămânalul dv. pentru a afla cine a editat
volumul... Nu suntem de acord cu o serie de termeni de acolo, şi nu e vorba
doar de versiunea în limba română. Originalul nu mai vorbeşte de boală, ci de health condition, tradus relativ corect în
româneşte – „condiţie de sănătate“, dar nimeni nu te înţelege dacă foloseşti
acest termen în limbajul curent.
– Cumva, chiar în contradicţie cu Clasificarea
internaţională a bolilor...
–
Exact! Referindu-mă la specialitatea noastră, abordarea persoanei se face
global, din punctul de vedere al funcţionării. Este clar că bolile, în general,
produc o diminuare a funcţionării individului, din diverse motive. Aşa ajungem
la dizabilităţi, adică diminuarea sau dispariţia unei abilităţi. De aceea, noi
dorim schimbarea termenului „recuperare“ în „reabilitare“. Am făcut de multă
vreme demersuri la Ministerul Sănătăţii, în acest sens, am discutat inclusiv cu
actualul ministru. Specialitatea ar trebui să se numească „Reabilitare medicală“.
– Revenind la lucrările congresului SRMFR...
–
Din multele domenii de patologie în care se face reabilitare, patologia
neurologică este cea mai generatoare de dizabilităţi majore. De aici şi
focalizarea specialiştilor, în centrele universitare sau în secţiile în care
există sprijin financiar – atât de precar cât este în prezent – pentru
reabilitarea neurologică. Celelalte subiecte de interes ale Congresului au fost
reabilitarea posttraumatică, unde succesele sunt palpabile, cu rezultate
spectaculoase. Viteza aduce cu sine numeroase traumatisme, la persoane relativ
tinere, cu un potenţial însemnat de reabilitare. Apoi, recuperarea în afecţiunile
degenerative şi în traumatismele coloanei vertebrale. De asemenea, pentru că
osteoporoza este o patologie frecventă la femeile postmenopauză şi nu doar
tratamentul farmacologic a făcut progrese uriaşe, ci şi diagnosticul s-a
simplificat, boala este mai uşor de identificat. Ne place să spunem că oferim
cel mai complet tratament al osteoporozei, pentru că, în afară de medicaţie,
abordăm şi dizabilităţile pacientului şi intervenim cu mijloace pe care alte
specialităţi nu le au la îndemână. În cadrul congresului, am acoperit cele mai
importante domenii de patologie ale reabilitării medicale. O deziluzie, în ce mă
priveşte, a fost numărul foarte mic de lucrări de balneologie – practic, una
singură dintr-o sută de comunicări, rapoarte şi postere prezentate. Este o
deziluzie căci, în fiecare an, dedicam cel puţin o sesiune, adică minimum două
ore, discutării problemelor balneare. Ţara noastră are o situaţie particulară,
din acest punct de vedere pentru că, în mod foarte inteligent, predecesorii mei
– şi mă gândesc la profesorul Teleki şi la echipa sa – au fost vizionari: au
combinat balneologia clasică (hidroterapia, talasoterapia) cu recuperarea
medicală şi cred că unirea celor două abordări constituie un mare câştig pentru
specialitatea noastră. Parcurgând ani în specialitate, am ajuns la concluzia că
factorul natural terapeutic are o importanţă extraordinară. Îmi pare rău că nu
au fost lucrări de balneologie, pentru că secţiile medicale din staţiunile
balneare sunt conduse de colegii noştri care au această formare foarte complexă
şi pot adăuga, într-un mod ştiinţific, terapia cu factori naturali.
– Care ar fi explicaţiile pentru care la
congresul de anul acesta nu au fost lucrări de balneologie?
–
Probabil că una din explicaţii este faptul că, de un an şi ceva, s-a înfiinţat
o societate de balneologie. Personal, consider că aceasta duce la o scindare a
specialităţii. Oricum, noi tratăm afecţiuni venite din diferite alte specialităţi.
În ultimii câţiva ani, medicii din alte specialităţi realizează importanţa
reabilitării medicale şi încearcă să-şi extindă domeniul propriei specialităţi,
pentru a include şi aceste aspecte. Acest lucru se întâmplă pe tot mapamondul.
Cred că pacientul se adresează, până la urmă, acolo unde este cel mai bine
tratat şi este liber să facă această alegere. Am putea vedea această situaţie şi
ca pe o provocare pentru specialişti, indiferent de domeniu. Dar mai ales
pentru noi, în reabilitarea medicală, pentru a oferi pacienţilor cel mai
complex serviciu de tratare a dizabilităţilor, de reabilitare. Şi aceasta este,
în fapt, cartea noastră de vizită, iar pacienţii preferă să ni se adreseze.
Celelalte specialităţi care încearcă să intre pe domeniul reabilitării medicale
sunt, practic, la început. Ne-am dori să existe o colaborare ştiinţifică, dar
nu este cazul să se reinventeze roata: ideal ar fi să pornim de la ce se întâmplă
în prezent în România şi să aducem ceva în plus.
– Din
ce am văzut în acest an, au participat la Congresul SRMFR şi colegi din alte
specialităţi – pneumologie, endocrinologie, chirurgie... Deşi tema principală a
fost reabilitarea neurologică, nu prea au fost lucrări prezentate de
neurologi...
– Ne dorim o deschidere a congreselor
noastre. În general, participăm la diferite reuniuni alături de colegi din alte
specialităţi. Probabil că, începând cu ediţiile viitoare, va fi mai vizibilă
participarea altor specialităţi la congresele noastre. Motivul pentru care nu
s-a întâmplat încă a fost şi dorinţa de a le prezenta colegilor din
specialitatea noastră o imagine de ansamblu, de a le arăta ce se întâmplă în
toate subdomeniile recuperării. Dacă ne-am fi împărţit deja pe secţiuni, cred că
am fi pierdut o vedere de ansamblu. Ceea ce văd în Uniunea Europeană şi în SUA
este că forţa specialităţii vine tocmai din acest punct de vedere deosebit, de
observare şi abordare a pacientului global, funcţional, nu pe segmente. Această
vedere holistică aduce un beneficiu terapeutic special. Dar sigur, suntem în
discuţii cu neurologii şi – trebuia practic să se întâmple din acest an – vom
organiza un simpozion comun de reabilitare neurologică în viitorul apropiat.
– Aţi menţionat înfiinţarea societăţii de
balneologie iar de reabilitare sunt interesate şi alte specialităţi. Care ar fi
viitorul domeniului? Vedeţi reabilitarea medicală ca pe un numitor comun al mai
multor patologii care ajung la recuperare? Vedeţi posibilă înfiinţarea unor
compartimente de recuperare/reabilitare în cadrul altor secţii? Ce se va întâmpla
mai departe? Tendinţa vizibilă este de „sectorizare“, de supraspecializare. Vom
ajunge să avem, pe fiecare specializare, oameni bine pregătiţi în reabilitare
specifică?
–
Referitor la balneologie, sub nicio formă nu ar trebui să se despartă
balneologia de restul specialităţii. A utiliza factori naturali terapeutici în
combinaţie cu tot ceea ce înseamnă reabilitare medicală este de departe mult
mai eficient decât abordările separate. Ar fi păcat să se rupă specialitatea.
Pentru cealaltă parte a întrebării, v-aş răspunde cu un exemplu. La Societatea
Internaţională de Medicină Fizică şi de Reabilitare – din al cărei board fac
parte încă din anul 2000, când s-a înfiinţat societatea prin unirea unei federaţii
şi a unei societăţi mondiale – au existat aşa-numite „special interest groups“. Sub preşedinţia americană, în urmă cu
patru ani, boardul societăţii a hotărât desfiinţarea acelor grupuri, tocmai
pentru a menţine viziunea globală asupra pacientului. Ceea ce nu înseamnă că nu
sunt medici de reabilitare specializaţi strict pe traumatismele craniocerebrale,
pe leziunile vertebromedulare, pe accidentul vascular cerebral etc., în Europa şi
în America de Nord. Cu siguranţă că aici se va ajunge. Însă, menţinerea unei
vederi de ansamblu asupra pacientului rămâne lucrul cel mai important. La fel
cum medicul de familie, cel care face legătura între diversele specialităţi, nu
va dispărea niciodată, sunt ferm convins că nici medicina fizică şi de
reabilitare ori balneologia nu vor dispărea...
– Senzaţia dată de această reaşezare a
lucrurilor este una de atomizare, ceea ce ar putea constitui o ameninţare la
adresa specialităţii, a SRMFR. Ce veţi face în acest sens?
– În
conducerea SRMFR, noi considerăm că această specialitate trebuie să rămână
unitară. Cu siguranţă, se vor dezvolta anumite direcţii şi va fi o provocare să
reuşim să menţinem unitatea specialităţii. Am convingerea că vom reuşi: pe de o
parte, specialitatea este unitară prin concept, prin curricula europeană şi
internaţională; pe de altă parte, sunt ferm convins că toţi cei 900 de membri
SRMFR au coeziunea şi forţa necesare pentru a rezista oricăror tendinţe de
atomizare. Pentru a evita ca specialitatea noastră să nu se poată desfăşura
corect, prin interferenţele altor specialităţi, cred că Ministerul Sănătăţii şi
Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie –
practic, prelungirea MS din punct de vedere politic şi decizional – trebuie să
joace un rol mai important. Dau un exemplu banal: sunt cabinete de medicină
generală care fac fizioterapie şi nimeni nu le sancţionează...
– Cine reglementează lucrurile acestea?
–
Ministerul Sănătăţii, Institutul, Colegiul Medicilor...
– La acest moment, cine poate practica
fizioterapia?
– Fizioterapia se face numai la recomandarea
medicului specialist RMFB. Institutul trebuie să controleze punerea în aplicare
a legii. Din păcate, INRMFB nu o face, nici nu prea are cum să o facă şi, chiar
dacă o constată, nu prea are niciun mijloc de a interveni. Ar trebui să se întâmple
ceva.
– La
Congresul de la Poiana Braşov, a avut loc şi adunarea generală a membrilor
SRMFR. Invitat fiind, am putut observa că sunt mai multe probleme legate de
practica în specialitate. Ne puteţi oferi mai multe detalii? Şi, în dubla
calitate de preşedinte SRFMR şi de preşedinte al comisiei consultative de RMFB
a Ministerului Sănătăţii, ce soluţii găsiţi pentru respectivele probleme?
– În
cadrul comisiei de specialitate a MS, am încercat, încă de acum doi ani, să
propunem către MS şi CNAS un glosar de termeni ai specialităţii. Spre exemplu, în
contractul-cadru, terminologia referitoare la specialitatea noastră este una
extrem de imprecisă. Se vorbeşte despre „cură de recuperare“ sau „cură de
fizioterapie“. Nu există aşa ceva! Noi am dorit, prin acel glosar, să delimităm
clar ce înseamnă recuperare medicală. Problemele vin şi din înţelegerea
insuficientă, de către factorii de decizie politică, a ce înseamnă recuperare,
reabilitare, fizioterapie şi ce înseamnă balneologie. Cura se face într-o staţiune
balneară, pe când recuperarea este asistenţă medicală de reabilitare...
Fizioterapie nu este egal recuperare. Dacă mă doare un genunchi şi urmez o
procedură de fizioterapie nu înseamnă că fac şi reabilitare. Dacă un ortoped se
dotează cu aparate de fizioterapie, poate trata astfel anumite patologii. Dar
asta nu înseamnă că medicul ortoped respectiv face şi reabilitare. Din păcate,
glosarul propus de noi nu a fost acceptat până acum, dar noi îl susţinem în
continuare. În săptămânile de după congres, am reanalizat glosarul de termeni şi
venim cu o nouă propunere către MS şi CNAS, simplificată şi mult mai funcţională.
Nu putem da o lege clară fără a folosi termeni pe care să-i înţelegem cu toţii
la fel. De aici vin şi uriaşele confuzii care se fac la nivelul caselor judeţene
de asigurări de sănătate. Sunt case care interpretează legea într-un mod pentru
care ea nu a fost concepută, iar legea, din păcate, permite acest lucru. De
exemplu, ni se spune că RMFB nu ar fi o specialitate clinică! Atunci când
predecesorii mei au lucrat la Legea balneară, pentru a exprima mai bine
particularitatea specialităţii, s-a făcut un capitol separat pentru RMFB. Acum,
unele case interpretează acest lucru şi afirmă că specialitatea noastră nu ar
fi una clinică. Este, practic, rea-voinţă. CNAS, pe de altă parte, aflată sub o
presiune financiară uriaşă, ne-a cerut să facem o ierarhizare a modului în care
este oferită asistenţa medicală de reabilitare. Finanţarea trebuie să fie
corelată cu nivelul serviciilor de reabilitare oferite de specialişti. Dar,
pentru acest demers, este nevoie de contribuţia multor membri ai specialităţii.
– Ca o paranteză: pentru reabilitare, contează
mijloacele sau rezultatele reabilitării?
– Rezultatele depind de mijloace. Una este să
am un dispozitiv robotizat de antrenare a mersului, care poate să coste 300.000
de euro, şi să pun un paraplegic sau un hemiplegic să facă reabilitare cu
dispozitivul respectiv, şi alta este să tratez cu mijloace mult mai
rudimentare. Apoi, reabilitarea se cuantifică prin scale de evaluare – pe care,
poate, noi nu le utilizăm suficient în secţiile de recuperare. În clinica pe
care o conduc, la Spitalul Universitar de Urgenţă „Elias“ Bucureşti, de ani de
zile avem anexată la foaia de observaţie o listă cu scalele de evaluare, prin
care urmărim evoluţia pacienţilor. Mai mult decât atât, comisia de specialitate
a MS şi eu personal am reuşit să obţinem, de la Ministerul Sănătăţii, desfăşurarea
unui program naţional, prin care se face evaluarea dizabilităţii de ambulaţie.
Deşi programul este în desfăşurare, din păcate, la congresul naţional, după un
an de funcţionare, nu a prezentat nimeni un raport despre cum funcţionează
acest registru...
– SRMFR este implicată în coordonarea
acestuia?
– Nu... Programul este coordonat de INRMFB.
Voiam doar să subliniez faptul că progrese există, dar ele trebuie aplicate la
o scară mai mare şi rezultatele trebuie prezentate. Necesitatea de a crea un
astfel de registru vine şi din statisticile europene, care spun că aproximativ
10% din populaţia continentului suferă de o dizabilitate. Cifrele sunt uriaşe!
Noi am început doar cu dizabilitatea de ambulaţie, dar vrem să dezvoltăm acest
program. Intenţia noastră era ca acest registru să fie un instrument pentru MS şi
CNAS, prin care să se cunoască, de exemplu, exact cine are nevoie de dispozitive
de asistare – de la o cârjă simplă sau un cadru până la un cărucior. Or, aceste
dispozitive nu pot fi recomandate oricum, ci numai pe baza unor criterii clare.
Bineînţeles, sunt şi multe alte informaţii valoroase, importante pentru
factorii de decizie politică şi pentru specialişti, care pot fi extrase din
acest registru. Dacă noi nu cunoaştem gradul de dizabilitate a pacientului, nu
putem evalua corect nevoile sale de asistare. Un pacient cu dizabilitate severă
trebuie urmărit tot restul vieţii. Cine urmăreşte complicaţiile? Medicul de
recuperare. Apoi, ce se întâmplă după ce pacientul atinge nivelul maxim posibil
de recuperare medicală? Tot medicul de reabilitare trebuie să-l urmărească pe
termen lung. Şi asta nu se poate face tot pe secţia de recuperare. Ar trebui să
existe servicii de tratament îndelungat, dar care să nu genereze costurile pe
care le presupune o secţie de terapie intensivă... La noi nu există aşa ceva.
Te întreabă un hemiplegic: „Unde mă duc acum?“. Trebuie dispensarizat undeva...
– Aveţi planuri pentru înfiinţarea unor
centre comunitare de reabilitare medicală?
– Nu noi trebuie să le înfiinţăm.
– Dar aţi făcut propuneri, în acest sens, către
Ministerul Sănătăţii?
– Bineînţeles,
discuţiile au fost multiple. Şi presiunea pacienţilor este destul de mare. Ei
nu au nevoie încontinuu de un medic de recuperare, dar, periodic, sunt necesare
reevaluări. Cum spunea profesorul Jacques de Nayer, din Belgia, cu care am făcut
un stagiu de specializare: „Si on
réanime, on rééduque“. Adică efortul medical, financiar, intelectual făcut
iniţial în secţia de terapie intensivă trebuie să se continue într-un serviciu
de reabilitare până la asigurarea unui grad de independenţă cât mai mare
pacientului. 
