Am
fost întrebat, la sfârşitul anului trecut, ce-mi doresc pentru sistemul medical
din România în 2015. Răspunsul meu a fost fără echivoc. Sper, i-am răspuns
moderatoarei, că dacă ne întâlnim fix peste un an să pot spune, cu mâna pe inimă,
că am învins în lupta privind fiscalizarea plăţilor informale. Şi, prin asta, să
cânt prohodul plicului.
Majoritatea
rămâne totuşi sceptică. Poţi să faci ce vrei, dar nu poţi scoate obiceiul din
popor. Nu mai bine înăsprim legile, nu mai bine tăiem mâinile medicilor care
acceptă plic, să-i legăm pe toţi corupţii? Şi să mergem pe calea bătută, adică
să creştem bugetul sănătăţii până acolo unde i-e locul, hai nu chiar ca nemţii
la 12%, dar măcar amărâtul acela de 6% să ni se dea? Specialiştii cifrelor şi
tabelelor se întrec în dezbateri fade şi grafice soporifice. Realitatea străzii
e că, din muls vaca gri a medicinii, îndeosebi în oraşele mari, doctorul face
cam două – trei mii de euro pe lună.
Economia
paralelă, după anumite estimări, trece bine de două miliarde de euro pe an.
Poate că alţii îşi permit ipocrizia de-a spune că medicii acceptori de plic
sunt excepţia, nu regula. Cu blândeţe îi anunţ că trăiesc într-un ibric de
naivitate. Românul dă la doctor bani de n-are aer, cu toată lupta anticorupţie şi
gloata de arestări. Dă ca şi cum viaţa lui ar depinde de asta. De multe ori la
propriu, nu doar la figurat. Dă fără să i se ceară, dar e şi condiţionat
psihologic să o facă. Iar dacă „nu se simte“, o să i se sugereze mai mult sau
mai puţin grobian.
Putem
să ne scandalizăm cât vreţi. Cazurile din presă sunt despre acele „grobianisme“
unde oamenii au sfârşit prin a face flagrante pentru că au fost smuciţi în a da
bani de către medici hapsâni, sau complet decervelaţi, sau amândouă. În viaţa
de zi cu zi nu se ajunge la asta. În viaţa de zi cu zi, medicul angajat la stat
parazitează, hematofag, portofelul pacienţilor, dar fără violenţă. Sau remuşcare.
Pentru tot felul de motive. În principal pentru că e şi el om, şi n-are vocaţie
nici de sfânt, nici de martir. Doar cu credinţă nu se ţine copilul în şcoală, şi
nici nu se plăteşte rata. Până când n-o să pricepem psihologia plăţii informale
putem să facem salariile cât casa, că tot degeaba. Dacă nu întrerupem cercul
cooperării toxice între donor şi acceptor de plic, plicul va continua să
circule.
Se
vorbeşte, de anul trecut, de semiprivatizarea medicinii în sistem de stat. De
fapt spitalele, că policlinicile şi cabinetele de MF sunt „deconcentrate“ de
mult. Simplu spus, dacă fiscalizezi şpaga, spitalul devine o fofează cu două
viteze. Domnii Bănicioiu şi Chiurchea, de la MS şi CNAS respectiv, au declarat
în exclusivitate pentru „Viaţa medicală“, în numărul trecut, că totul e o
chestiune de norme, de calcule, de şurubăreli – de fapt – şi că speră că anul
acesta se face. Cum va fi?
Doctorul
Popescu, angajat cu o anumită normă la spitalul de pe strada Izbăvirii, o să
execute operaţii decontate CNAS între orele 8 şi 14 (să zicem). Contra remuneraţiei
lunare fixe de – să zicem – 2.500 de lei. La ora 14 ia o pauză, mănâncă o
merdenea, după care se întoarce la treabă. Doar că după prânz Popescu e privat.
Pune frumos plăcuţa pe aprozar, şi meniul e ca la restaurant. Apendicita? 1.500
(să zicem). Colecistul? 2.000 (aproximăm, evident). La prima vedere e extrem de
cinică negocierea. Dar totuşi nu. Pentru că, la vedere, echilibrul preţurilor
se va face urgent. Daţi-vă seama că, din prima zi de „afişare“ a tarifelor,
observatorii de piaţă vor putea face un grafic naţional, şi s-ar putea ca dom’
profesor să iasă mult în offside cu tarifele lui faraonice, în prezent
informale. La fel şi doctorul din provincie care, în sărăcia lui cu duhul, făcea
unele lucruri gratis şi la altele era hapsân.
Balanţa
cerere–ofertă va realiza şi un alt deziderat. Anume o pondere corectă privind
costul REAL al unei intervenţii. În prezent, în lumea conopidiformă a DRG-ului,
calculul pe cum se decontează un caz e întortocheat, e ponderat, se aplică tot
felul de corecţii, astfel încât două apendicite pot avea o varianţă de cost
semnificativă, uneori chiar spre 50%. Unii oameni poate vor prefera tratamentul
matinal. Alţii ar putea să spună mai bine plătesc, că măcar pot să ştiu ce cer
de banii ăia. Criticii vor spune că introducerea regimului privat adânceşte
inegalitatea socială, pentru că „cei cu bani“ se vor băga în faţă. Lor le răspund,
din nou sobru şi măsurat, că asta se întâmplă deja de zeci de ani. Atâta că,
deocamdată, de asta s-au bucurat doar medicii care au practicat o formă de
haiducie improprie, anume suprataxarea bogatului şi subtaxarea săracului pentru
acelaşi serviciu, la acelaşi nivel de gravitate de caz. Cunosc cazuri în care
oamenii au dat mii de euro, iar medicii mormăiau apoi în barbă „dă-l în mă-sa,
că oricum îşi permite“.
Preţ
la vedere înseamnă acelaşi preţ pentru toată lumea. Cât despre săracii României
care n-o să-şi permită sănătatea pe bani, pe ei oricum nu-i impactează o astfel
de schimbare. Secundar, dacă spitalele vor lucra mai profitabil, banii obţinuţi
ar putea fi reinvestiţi, şi condiţiile globale s-ar îmbunătăţi, şi deci şi
subsidiaţii sociali vor avea un câştig. Întreţinuţii din sănătate ar putea să
beneficieze de soluţii cu adevărat sociale pentru ei, i.e. clinici „gratuite“
unde medicii chiar să contracteze cu autorităţile locale onorarii rezonabile
pentru ei şi munca lor comunitară.
Singurul
lucru putred, dar cu adevărat putred, din proiectul de care vorbeşte domnul Bănicioiu
este următorul: beneficiarii sunt medicii care au deja contracte de muncă în
spitale de stat. Discriminarea, carevasăzică, rămâne între medici. Ştim şi noi,
şi dânsul, că posturile din spitalele de stat se vând, şi se cumpără. Ştim că
nu există transparenţă privind examenele „pe post“, că în oraşele mari o poziţie
de specialist e la „mare“ preţ, şi-atunci şi costul postului intervine în lanţul
… informal al plăţilor şi mai informale (cu alte cuvinte, investiţia trebuie
„recuperată“ într-un timp real, cam cum e şi cu rata la bancă). Pâinea şi cuţitul,
în astfel de cazuri, sunt la manager. Proiectul de salarizare pe indicatori de
performanţă a doctorilor suferă de slăbiciunea, pe fond, că legiferează o
practică de paramonopol. Anume dictatura managerilor.
Normal
ar fi ca şi Ionescu, operator independent, să poată face medicină în contract
de colaborare cu spitalul de pe strada Izbăvirii. Pentru asta ar merita să nu
treacă pe la manager, ci eventual printr-o autoritate mai puţin predispusă la părtinire.
Normal ar fi ca şi compania privată Pix să intre, eventual cu echipa ei de
medici, încât să ocupe anumite „spaţii“ hospitaliere deja vacante, pentru că
medicii de-acolo ori au plecat, ori nu mai există pe de-a întregul. Pentru asta
ar trebui ca ministerul să aibă un registru naţional de locuri necesar de
acoperit în sistem, un sistem neutru de redistribuţie, un „ceva“ ca un fel de
antivirus încât glumeţii şi deştepţii să nu fie tentaţi să intervină. Şi apoi să
contracteze cu profesioniştii din sănătate, aşa cum de altfel o face deja
(pentru analize, pentru imagistică etc). Pentru asta Casa Naţională de Asigurări
de Sănătate ar trebui să iasă din obscurantismul ei tradiţional, să transmită
un mesaj clar şi în teritoriu despre faimoasele „plafoane“ de 5% care merg unde
merită, nu unde trebuie.
Ce se
va întâmpla, foarte probabil, e că oamenii care sunt deja manageri de spitale o
să devină mici satrapi peste „clinicuţe“ private din care o să-şi ia partea
leului. Aici sunt obligatorii normele care să pondereze entuziasmul multora,
de-a face muncă privată pe mica lor moşie la stat. Care c-un tomograf, care
c-un mic depozit de medicamente, care c-o farmacie fix pe aleea spitalului,
care cu o vânzare de botoşi de unică folosinţă…şi altele, şi altele…
În
sinteză, medicul nu ţine musai să fie infractor. El este un infractor prin
contingenţă. Dă-i şansa să facă bani acasă la el şi nu va mai pleca la fel de
pornit. Dă-i şanse egale, sparge potlogăriile de sistem privind accesul la poziţii
în spitale/ clinici, şi îşi va recâştiga demnitatea.
