Drepturile omului, aşa cum au fost concepute
şi au evoluat în ultimii 250 de ani, stau la baza structurării funcţionale a
societăţii de astăzi. Aceste drepturi sunt perfecte în teorie. În practică, ele
funcţionează parţial, otrăvite de demagogie. Ele tind, pe de o parte, a se
canceriza prin discriminarea pozitivă a minorităţilor; pe de altă parte, prin
utilizarea principiilor ca lozinci de acoperire (demagogia politică), tind a se
devaloriza. Proporţiile acestor aspecte, plus corectitudinea şi gradul de
completitudine a înţelegerii respectivelor drepturi dau conţinutul şi culoarea
locală a societăţilor.
Unul dintre drepturile omului este dreptul
la sănătate, considerat de toată lumea ca sacru. Validarea practică a acestui
principiu este, însă, dificilă din cauza complexităţii sale. Pe de o parte,
avem organizarea deloc simplă a unei reţele-sistem care să acopere întreaga societate,
pe de altă parte, finanţarea sistemului, un mare efort pentru orice societate.
Pornind de la aceste două aspecte de bază, pe care factorii sociali trebuie să
le asigure, avem în continuare organizarea, funcţionarea, modelul şi nivelul
calitativ al practicii medicale propriu-zise. Cele trei compartimente ale sistemului,
fiecare cu un anumit grad de complexitate, sunt interdependente. De aceea,
rezultatul final al sistemului este deosebit de complex, ceea ce poate genera înţelegeri
greşite, atât în privinţa sistemului ca unitate funcţională, cât şi punctual.
Adică prin crearea formei şi aşezarea fiecărei rotiţe la locul ei. Dar orice înţelegere
a unui lucru porneşte de la raţiunea lui de a fi, iar în cazul sistemului
sanitar aceasta este prezervarea şi recuperarea sănătăţii, pornind de la
principiul dreptului la sănătate. Toate celelalte considerente sunt subordonate
acestui adevăr. A pune principiile economice înaintea raţiunii de a fi a
sistemului sanitar este dovadă de incapacitate de înţelegere. Articulând cele
două aspecte (tratare + profilaxie = sănătate, dar aceasta cere bani…),
lucrurile stau – şi în sănătate – ca în orice alt domeniu. Câţi bani investeşti
în sport (cercetare sau orice altceva), aşa rezultate ai…
Cum banii necesari asigurării sănătăţii sunt
foarte mulţi, organizatorii au recurs la un model social de finanţare, vechi şi
aplicat în diverse domenii: sistemul asigurărilor. Ideea este simplă – fiecare îşi
finanţează tratarea unei posibile îmbolnăviri, cu excepţia unor boli cu
periculozitate publică şi a cazurilor incapabile prin lipsă de discernământ ori
prin preţ prohibitiv, în care cazuri s-a apelat la solidaritatea socială. Aşadar,
asigurată este persoana care plăteşte, nu medicul care o îngrijeşte şi nu
unitatea sanitară. În acest caz, persoana asigurată are dreptul la îngrijire
medicală prin sistemul de asigurări, de câte ori se îmbolnăveşte. Exact ca în
cazul asigurărilor auto. Atunci, cum împaci acest aspect juridic elementar cu
contractul-cadru al casei de asigurări de sănătate în care o secţie are dreptul
(să zicem) la 120 de ieşiri (cazuri) pe lună, iar medicul la un număr limitat
de consultaţii care i se plătesc. Cel de al 121-lea bolnav care vine de ce nu
are şi el dreptul, asemeni celorlalţi 120 de dinaintea lui, să se trateze
internat? A plătit la fel. Nu este aceasta o discriminare? Şi de ce îl pune
Casa pe medic să refuze un bolnav care îl solicită? Cu ce drept? De ce nu o
face Casa? Poate un medic calcula cu exactitate – cu un an înainte! – câţi
oameni se vor îmbolnăvi? Întrebarea este stupidă, dar acest lucru îl pretinde
casa de la un şef de secţie. Nimeni nu ar concepe ca o maşină asigurată să nu
fie reparată într-un service auto agreat de firma asiguratoare. Ar părea… nebun
cel care ar legifera o regulă prin care un autoservice ar putea repara un număr
limitat de maşini avariate. Deci, în ochii legiuitorilor, omul asigurat şi bolnav
este mai puţin decât o maşină asigurată avariată. Unde este dreptul omului la sănătate?
A! Casa nu are bani! Atunci asigură doar ceea ce poate, în funcţie de câţi bani
are şi de câţi bani a plătit asiguratorul. Aceasta înseamnă că, pentru o sumă
minimă obligatorie prin lege, Casa asigură un pachet de servicii minime, dar că,
exact ca în cazul maşinilor, asiguratul are dreptul de a plăti taxe
suplimentare pentru servicii suplimentare, sau o taxă mai mare pentru o asigurare
totală. Practic trebuie renunţat la principiile comuniste care funcţionează
acum: „Fiecare plăteşte procent din ce câştigă, deci foarte diferenţiat, dar
fiecare consumă cât are nevoie“. Iar în pachetul minim ar intra şi restricţionarea
sau reglementarea consumului de servicii medicale – „mai vin să fac nişte
analize, cam tot ce am auzit“, „mai vin să stau în spital pentru că…“. Deci
s-ar face ordine. Nu ai capacitate şi nici bani pentru a trata intraspitalicesc
un număr mai mare de bolnavi neacuţi pe lună? Îi poţi programa, aşa cum fac şi
alţii. De reţinut este că se pot găsi soluţii raţionale pentru orice aspect,
respectând principiul dreptului la sănătate.
Dar pentru a
porni la drum este nevoie de o cunoaştere epidemiologică riguroasă, ceea ce noi
nu avem, pentru că decidenţii nu vor şi nu au vrut să asculte de profesionişti.
Avem nevoie de calcule ale plajei costurilor tratării unei îmbolnăviri, acutizări,
recăderi, etc… Şi aici se diferenţiază cazurile. Dacă recazi sau te acutizezi
pentru că nu ai respectat tratamentul şi recomandările este una, dar dacă
recazi independent de tine – alta. Într-un cuvânt, se pot găsi criterii de a
crea o finanţare optimă, în funcţie de fondurile pe care cetăţenii şi
societatea le pot investi în sănătate,
într-un mod optim şi raţional. Dar trebuie pornit de la principiile reale ale
asistenţei sanitare, care până acum au fost călcate în picioare de tot felul de
specialişti incapabili să înţeleagă domeniul. 
