„Poate
că iarna e lăsată anume ca oamenii să spună poveşti...“ M-am trezit pe neaşteptate
cu acest gând, plutind precum corabia lui Noe pe apele înspumate ale unui ocean
de sentimente. Intrasem într-una din sălile de conferinţe ale unui hotel din
Cluj-Napoca, unde se desfăşura un workshop internaţional de gastroenterologie
intervenţională şi mi se părea că mă găsesc deja într-o lume de basm, fără nici
o legătură cu cealaltă, de afară. Un profesor din Japonia, aveam să-i aflu mai
târziu şi numele, tocmai prezenta o metodă proprie pentru rezolvarea cazurilor
de acalazie. Am asistat la prelegere, am asistat apoi, în ziua următoare, la o
clinică din Cluj, la o intervenţie a aceluiaşi profesor şi m-am întors cu el în
maşină până la hotelul unde era conferinţa, doar aşa aveam timp pentru un scurt
interviu. Sigur, brodând întrebările, cum m-am priceput, într-o engleză demnă
de coana Chiriţa... dar înregistrând răspunsurile.
Am
coborât din maşină în faţa hotelului, profesorul urma să intre în sala de
conferinţe... Mi-am cerut scuze, trebuia să plec la un alt eveniment. Închisesem
deja reportofonul.
Îmi
trecuse prin cap gândul că interlocutorul meu semăna cu un vrăjitor. M-a îmbrăţişat
de rămas bun şi mi-a spus, în engleză, ceva de genul „Nu ştiu cine este vrăjitorul“,
adăugând apoi, după o pauză, „Poate că iarna e lăsată anume ca oamenii să spună
poveşti...“. Am realizat că alăturase gândul meu din acel moment cu celălalt,
din ziua precedentă, ce se insinuase în minte când am intrat în sala de
conferinţe... O vreme, m-am chinuit să ţin minte fraza rostită în engleză... Am
uitat-o însă, la prima intersecţie, când era cât pe ce ca în taximetrul pe
care-l luasem să intre o altă maşină...
Pe
medicul japonez îl cucerisem cu o remarcă, probabil neaşteptată pentru el... Deşi
aveam doar 10–15 minute la dispoziţie, am făcut interviul în maşină, pe drumul
de la clinica din Cluj către sala de conferinţe, l-am întrebat înainte de orice
altceva care este scriitorul lui preferat şi care este ultima carte citită. Uşor
surprins, m-a întrebat şi el de ce am început aşa... „Am observat că v-aţi
organizat expunerea ca o poveste. Şi m-am gândit, nu ştiu de ce, la Femeia nisipurilor...“
Rămăsese
stupefiat. S-a adunat, a cerut servieta de la un tânăr care-l însoţea şi a scos
din ea chiar cartea Femeia nisipurilor,
o traducere în engleză... „Este cartea pe care am recitit-o în avion!...“, mi-a
spus.
