Întâlnirea
Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală din februarie 2012 a avut loc
în ultima zi a lunii, la biblioteca Clinicii Medicală II din Cluj-Napoca. Discuţiile
au fost moderate de dl conf. univ. Király István, de la Facultatea de Istorie şi
Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, coordonatorul
atelierului. Tema propusă pentru această întrunire a fost: Naşterea acasă – practică din
trecut, premise pentru viitor. Pe marginea acestui subiect, dna Elena Bărbulescu, antropolog, cercetător
ştiinţific la Institutul „Arhiva de folclor“ al Academiei Române, a
sistematizat rezultatele unor cercetări proprii.
Naşterea acasă. În perioada
1995–2010, dna Elena Bărbulescu a realizat o serie de interviuri cu femei din şapte
comune clujene, având ca temă rememorarea propriilor naşteri. Perioada luată în
studiu a fost 1948–1989. „Există puţine cercetări pe acest subiect în domeniul ştiinţelor
umaniste“, preciza cercetătoarea amintită, în justificarea alegerii temei.
În
anii ’50 ai secolului trecut, naşterea acasă era practica obişnuită. Din
interviuri, se desprinde concluzia că naşterea era un eveniment simplu, obişnuit,
ce putea să aibă loc în casă, la câmp, în drum spre sau de la fântână, în şură
sau alte anexe gospodăreşti. Importanţa prestabilită consta în naturaleţea
actului, iar în plan simbolic se considera că Dumnezeu trimite copilul, ca o
formă de binecuvântare. Majoritatea femeilor incluse în studiu (cu vârste între
60 şi 80 ani la momentul interviului) au declarat că nu au fost niciodată la o
consultaţie ginecologică şi au născut stând în genunchi, unele fiind singure în
acele momente.
Odată
cu instalarea comunismului în România, a început să se dezvolte o politică
pronatalitate. Astfel, una din priorităţi a fost construirea de noi dispensare,
dotate cu sală de naşteri. În 1970, naşterea la domiciliu devenise un eveniment
sporadic. Din perspectivă antropologică, schimbarea locaţiei parturiţiei,
eveniment major în viaţa mamei şi a nou-născutului, determină modificări importante
la nivel social.
Fuga de medic. Naşterea acasă presupunea
un eveniment colectiv-comunitar: prezenţa moaşei empirice (o femeie care născuse
mai mulţi copii şi asistase la multe naşteri) şi a unei persoane alese după
empatie (mamă, soţ, soacră, vecină). Antropologii susţin că naşterea la spital
a rupt legătura comunitară, evenimentul având loc într-un spaţiu cultural
extern. S-a observat revolta cu care sătencele au privit naşterea la
dispensarul comunal sau la maternitate: „Comunitatea
percepea că apari cu copilul în sat, pentru că el nu se năştea acolo. Femeile
erau forţate să nască într-o poziţie chinuitoare, sub asistenţa personalului
medical, care dovedea deseori lipsă de empatie. Naşterea la spital a făcut ca
femeile să se simtă neajutorate şi dislocate, iar actul naşterii să devină
depersonalizat“, a afirmat dna Elena Bărbulescu. Aşa s-a născut refuzul de
a naşte la maternitate, refuzul de a îngriji nou-născutul după regulile
sugerate de medic, analizate antropologic drept un răspuns la dezechilibrul
cultural creat. Dl conf. univ. I. Király a subliniat importanţa educaţiei
sanitare a mamei în scăderea ratei mortalităţii materne şi infatile, iar
reprezentanta sociologilor a precizat că, prin naşterea la spital, se pierde
naturaleţea actului şi se perturbă mecanismul acestui „canon al suferinţei“.
Temeri nejustificate. Personalul medical a
fost „susţinut“ de… doi studenţi ai Facultăţii de Medicină Generală, prezenţi
la şedinţa atelierului. Aceştia au încercat să argumenteze ştiinţific beneficiile
naşterii asistate de medic. Adoptarea poziţiei ginecologice (litotomică dorsală)
în timpul naşterii e necesară pentru monitorizarea maternă corectă, contribuie
la nealterarea hemodinamicii materne şi a dinamicii uterine, oferind
posibilitatea realizării unui abord venos şi accesul la masca cu oxigen. În
această poziţie, sacrul nu este susţinut pe o suprafaţă dură (pentru
posibilitatea creşterii diametrului antero-posterior), membrele inferioare sunt
nelegate (pentru permiterea accentuării flexiei coapselor pe abdomen) şi nu
prea distanţate (pentru prevenirea extensiei rupturii/epiziotomiei). Dacă
femeia naşte în genunchi şi este singură, poate exista riscul ca nou-născutul să
nu fie prins şi acesta să sufere un traumatism craniocerebral ori multiple
alte leziuni ce-i pot periclita viaţa. În sala de naşteri, expulzia fătului se
realizează în condiţiile antisepsiei, imposibil de realizat la domiciliu
(sterilizarea aerului prin radiaţii UV, cearşafuri şi halate sterilizate în
autoclav). Se previne astfel apariţia infecţiilor microbiene, ce pot fi chiar
letale. Monitorizarea maternă şi fetală, tratarea suferinţelor fetale, precum şi
rezolvarea rapidă a vreunei urgenţe medico-chirurgicale apărute pe parcurs
constituie reale avantaje. Atunci când simbolistica mistico-religioasă devine
derizorie şi creşte riscul de mortalitate, ea trebuie îndepărtată, iar
problemele privite cu maturitate, seriozitate şi gândire ştiinţifică.
Studenţilor li s-a replicat că majoritatea
medicilor neglijează latura psihosomatică a fenomenului, iar ei nu fac
altceva decât să reproducă cunoştinţele învăţate la şcoală, fără a încerca să
privească spre variante alternative…
