Născută în 1967 la Bucureşti, Eugenia Ţarălungă şi-a luat licenţa în
tehnologie chimică (1991), a frecventat cursurile unei şcoli de jurnalism
(1993), dar şi ale şcolii de radio BBC (1994) şi de relaţii cu publicul. Este
redactor al Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române. Debutează cu
volumul „Mici unităţi de percepţie“ (2002), care a câştigat premiul de debut al
Uniunii Scriitorilor din România. Virtuţile esenţiale ale cărţii sunt acida
luciditate epică, analitică şi totodată ludică a textelor, dispuse din punct de
vedere grafic ca nişte mici proze desprinse dintr-un jurnal – falsă confesiune.
Titlul puţin straniu al următorului volum – biu,
poeme şi texte bloc (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010) – ni-l explică autoarea însăşi,
pe un ton cu adevărat emoţionant. Ne spune, aşadar, că geneza volumului purcede
de la nevoia de a vorbi cu cineva şi în faţa căruia să se poată justifica. Ne
permitem aici şi o teamă subiacentă de a fi abandonată. Litera i reprezintă vocala verticalităţii, a
iubirii; litera u este o urmă, o
ultimă vocală, un urlet la lună, o uitare, o uluire; iu este chiar începutul iubirii, b este o blocadă sau un blocaj ca orice consoană, dependent de a, iar împreună cu a, o dezminţire a ceea ce am început să
zicem sau să facem, şi în acelaşi timp începutul binelui, al botezului… Poeta
sfârşeşte prin 
a ne aminti expresia britanică be you, adică „fii tu însuţi“. În fine acest biu, căruia i se atribuie un suflet, ţine loc de copilul pe care
autoarea şi-l visează şi doreşte atât de mult.
Aşadar, o carte – nou-născut în care Eugenia
Ţarălungă şi-a pus atâtea speranţe… textuale de tânără parcă sălăşluind pe
linia de demarcaţie dintre virtual şi real, dintre glacialitate şi pietate,
dintre talazul emoţiilor şi tentaţia nemântuită de a uimi, a ului prin
retractilitate şi resemnare. Nimic nu e întâmplător. Este vorba de un amestec
de poezie şi proză, de doliu, de umilinţă, de reculegere şi recurs la memorie,
de joc fonematic şi de nostalgie narativă tip Mircea Ivănescu, de o căutare (cu
orice preţ, uneori) a autenticităţii.
Din punct de vedere al stilului, preferăm să
reproducem comentariul critic al Ruxandrei Cesereanu: „Poeta a apelat la
variate tehnici de aglutinare, astfel încât să imprime cititorului senzaţia de
aluvionar şi patinoar existenţial, capturat, din când în când, în insectarul pe
care fiecare din noi, autori şi cititori, cei dinăuntru şi cei dinafară, îl râvnim,
măcar pentru faptul că ne suntem propriile personaje de studiat la microscop“.
Exemplară, pars pro toto, ni se pare
o poezie demnă de imaginarul şi mâhnirea ludică borderline a suprarealiştilor
europeni André Breton, Gellu Naum, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu şi
VictorBrauner, intitulată „neputinţa e cel mai
feroce impiegat“:
înainte de strepezire
nici heliul feeric
zburător
nici litiul taumaturg
nu intraseră în viaţa
mea
doar cromul şi alte
metale
cu aceeaşi valenţă
şi roci din numeroase
straturi geologice
turmalina schimbătoare
a aghiotantului din
munţi
în căutarea
indicatoarelor binefăcătoare
degeaba visam
logodnele
de la Padina
sau alte schimbări de
macaz
neputinţa e cel mai
feroce impiegat
şi beţia insomniilor
nu te priveşte
