Iată un subiect care aparent e clar precum
apa de izvor. Câteva articole de pe net – fără riscul oribilei „demenţe
digitale“ descrise recent de cercetători din Coreea de Sud îndeosebi la tineri
dependenţi de jocuri computerizate – sunt edificatoare. Citez: „Gene – culture coevolution in the age of
genomics“ de Peter J. Richardson, Robert Boyd şi Joseph Heinrich, publicat
în PNAS (mai 2010, cu 122 de referinţe
bibliografice). Apoi, „Genes and
cultures. What creates our behaviour phenome?“ de Paul Ehrlich şi Marcus
Feldman, un articol mai vechi, dar excelent conceput la Stanford University,
publicat în Current Anthropology
(feb. 2003), cu numeroase comentarii şi replici-dispute ale altor autori. În
fine, dependent de net, ajung pe un site oarecare, postat pe 15 martie 2012, şi
citez sub titlul Cultures and Genes: „Cultural stereotipes may be deep rooted in
our genetic makeup, say scientists“.
O fi clar, dar am năravul să mă îndoiesc
uneori – dacă nu în sensul subtil, cartezian, cel puţin conform butadei cu
privire la reacţionar, aparţinând lui
Franklin Delano Roosevelt: „Un reacţionar este un somnambul care merge înapoi“.
De unde următoarele (neinspirate?) divagaţii, deoarece aserţiuni nu le pot
denumi, în relaţie cu complexa şi complicata maşinărie genetică.
Deşi numărul de gene la om s-a dovedit mult
mai mic decât era estimat – şoarecele stă mai bine – iar subiectul se află în
top în Viaţa medicală. Apoi, nu voi
înţelege nicicând denumirile genelor, criptice iremediabil pentru mine. Cea mai
mare parte a genomului – aproape 95% – nu ar servi la nimic, adică redundanţa e
maximă. Probabil. Deocamdată îmi răsare din memorie peştele fugu. Posed trei exemplare împăiate ale acestui minunat
model experimental: blochează canalele de sodiu (depolarizarea), omul ori altă
fiinţă paralizând instantaneu. Şi totuşi, preparat de bucătari pricepuţi, e un
deliciu. Dar, după cum observă Michel Morange, profesor la Universitatea Paris
VI şi la Şcoala normală superioară, ilustru istoric şi filosof al ştiinţelor,
peştele fugu, al cărui genom este de şapte ori şi jumătate mai mic decât al
omului, are cam tot atâtea gene şi, în plus, acestea n-au pierdut funcţiile
esenţiale.
Merg mai departe, fără prea multe şanse de
îndreptare, influenţat şi de ceea ce se numeşte „războiul civil numeric“,
mobilizator al întregii comunităţi numerice. Şi mă opresc la epigenetică, un
domeniu vast, greu de delimitat, cu o istorie care urcă tocmai la Aristotel. Şi
trece prin întrebarea lui Thomas Hunt Morgan (1866–1945, primul laureat Nobel
pentru Medicină american, decernat abia în 1933): „Dacă un individ are
caracterele determinate de gene, de ce toate celulele unui organism nu sunt
identice?“. Să încercăm, totuşi, o definiţie a epigeneticii: descrierea modului
în care mediul şi istoria individuală influenţează expresia genelor transmise
de la o generaţie la alta, fără alterarea secvenţelor nucleotidice şi cu un
caracter reversibil. Trebuie să îl citez pe prof. dr. Thomas Jeuwein (şeful
Departamentului de epigenetică din cadrul Institutului „Max Planck“ de
Imunobiologie şi Epigenetică, Freiburg): „Putem fără nicio îndoială să comparăm
distincţia dintre genetică şi epigenetică cu diferenţa dintre scrierea unei cărţi
şi lectura sa. Odată ce cartea este scrisă, textul (genele sau informaţia
stocată, sub formă de ADN) este acelaşi în toate exemplarele distribuite
publicului. Totuşi, fiecare lectură va avea o interpretare uşor diferită de
istorie, care va suscita în el emoţii şi proiecţii personale de-a lungul
capitolelor. Într-o manieră foarte comparabilă, epigenetica va permite mai
multe lecturi ale unei matrice fixe (cartea sau codul genetic) şi va face
posibile diferite interpretări, în funcţie de condiţiile în care este interogată
această matrice“. Citatul mi s-a părut subtil.
Cât despre efectele epigenetice posibile
asupra organismului uman, relaţia cu psihologia, precum şi despre terapiile
direct sau indirect epigenetice le pomenesc doar.
Iar o divagaţie: în studenţie mă uitam ca la
o apariţie bizară la portretul (pictat) al Olgăi Borisoevna Lepeşinscaia, făcătoare
de „materie vie necelulară“. Genetica începuse să răsară şi la noi şi căutam,
generaţia mea, să îi descifrăm miracolele, cu ce aveam la îndemână şi prin
mediatori rămaşi în istorie.
În prezent, cu ce a mai rămas din şcoală,
mai mult o cultură a ignoranţei decât una populară, totul e genetică, când în
realitate nu există domeniu mai complex şi mai plin de contradicţii. De unde
reacţiile mele un pic exagerate. Pentru că în continuare sper să mă apropii de
matcă. Nu întru reabilitare, ci spre a ajunge la miezul unei dispute americane,
care a făcut recent mare vâlvă.
Nu-i un secret: în materie de chestiuni prea
sensibile, mai potrivit să-i citez pe alţii, cu condiţia să posede „expertiza“.
Şi sigur e cazul sociologului francez Regis Meyran, care, la 7 iunie 2013,
posta sub titlul (pe care nu-l traduc, are farmec) „La Marche des Sciences/Pomme de discorde et controverses: quand la
sociobiologie américaine met le feu au poudre“ următoarele: „Sociobiologia,
teorie după care comportamentele umane precum violenţa sau altruismul ar fi
controlate de gene, a suscitat totdeauna dispute vii“. Cazul concret la care se
referă autorul porneşte de la un eveniment american recent: la 23 februarie
a.c., antropologul Marshall Sahlins a anunţat demisia sa din Academia Americană
de Ştiinţe, reacţionând astfel împotriva alegerii în aceeaşi prestigioasă
instituţie a confratelui său Napoleon Chagnon. Cauza? M. Sahlins s-a opus
întotdeauna tezelor acestuia şi tendinţei acestuia de a scrie bestselleruri dătătoare
de popularitate. El îi reproşa de pildă într-un număr din Science (1988) exagerarea preceptelor de bază ale sociobiologiei,
disciplină puternic conturată în SUA după 1970.
Câteva date despre cei doi combatanţi sunt
utile în relaţie cu titlul articolului. Astfel, Marshall Sahlins (n. 1930) s-a
format la Universitatea din Michigan, este d.h.c.
al Universităţii Paris X – Nanterre (1999) şi al Universităţii Paris Descartes
– Sorbona (2011). El s-a consacrat asupra demonstraţiei pe care cultura o
exercită asupra acţiunii şi percepţiei oamenilor. De dată recentă s-a dedicat
modului în care societăţile primitive contestă modernitatea occidentală şi mai
mult încearcă o adaptare proprie. Contestă sociobiologia, însă susţine cu
ardoare relaţia cultură–gene. La rândul său, Napoleon Chagnon (n. 1938) este
profesor de sociobiologie la Universitatea California – Santa Barbara şi
specialist în tribul amazonian Yanamani.
Până la urmă, inevitabilul s-a produs: pot
oferi un răspuns satisfăcător întrebării cuprinse în titlul articolului,
îndemnând cititorii interesaţi la o aventură pe net. Cauza? „Meandrele
concretului“.