Newsflash
Știri

O dispută acutizată: cultura se află înscrisă în gene?

de Prof. dr. Valeriu RUSU - iul. 18 2013
O dispută acutizată: cultura se află înscrisă în gene?
   Iată un subiect care aparent e clar precum apa de izvor. Câteva articole de pe net – fără riscul oribilei „demenţe digitale“ descrise recent de cercetători din Coreea de Sud îndeosebi la tineri dependenţi de jocuri computerizate – sunt edificatoare. Citez: „Gene – culture coevolution in the age of genomics“ de Peter J. Richardson, Robert Boyd şi Joseph Heinrich, publicat în PNAS (mai 2010, cu 122 de referinţe bibliografice). Apoi, „Genes and cultures. What creates our behaviour phenome?“ de Paul Ehrlich şi Marcus Feldman, un articol mai vechi, dar excelent conceput la Stanford University, publicat în Current Anthropology (feb. 2003), cu numeroase comentarii şi replici-dispute ale altor autori. În fine, dependent de net, ajung pe un site oarecare, postat pe 15 martie 2012, şi citez sub titlul Cultures and Genes: „Cultural stereotipes may be deep rooted in our genetic makeup, say scientists“.
   O fi clar, dar am năravul să mă îndoiesc uneori – dacă nu în sensul subtil, cartezian, cel puţin conform butadei cu privire la reacţionar, aparţinând lui Franklin Delano Roosevelt: „Un reacţionar este un somnambul care merge înapoi“. De unde următoarele (neinspirate?) divagaţii, deoarece aserţiuni nu le pot denumi, în relaţie cu complexa şi complicata maşinărie genetică.
   Deşi numărul de gene la om s-a dovedit mult mai mic decât era estimat – şoarecele stă mai bine – iar subiectul se află în top în Viaţa medicală. Apoi, nu voi înţelege nicicând denumirile genelor, criptice iremediabil pentru mine. Cea mai mare parte a genomului – aproape 95% – nu ar servi la nimic, adică redundanţa e maximă. Probabil. Deocamdată îmi răsare din memorie peştele fugu. Posed trei exemplare împăiate ale acestui minunat model experimental: blochează canalele de sodiu (depolarizarea), omul ori altă fiinţă paralizând instantaneu. Şi totuşi, preparat de bucătari pricepuţi, e un deliciu. Dar, după cum observă Michel Morange, profesor la Universitatea Paris VI şi la Şcoala normală superioară, ilustru istoric şi filosof al ştiinţelor, peştele fugu, al cărui genom este de şapte ori şi jumătate mai mic decât al omului, are cam tot atâtea gene şi, în plus, acestea n-au pierdut funcţiile esenţiale.
   Merg mai departe, fără prea multe şanse de îndreptare, influenţat şi de ceea ce se numeşte „războiul civil numeric“, mobilizator al întregii comunităţi numerice. Şi mă opresc la epigenetică, un domeniu vast, greu de delimitat, cu o istorie care urcă tocmai la Aristotel. Şi trece prin întrebarea lui Thomas Hunt Morgan (1866–1945, primul laureat Nobel pentru Medicină american, decernat abia în 1933): „Dacă un individ are caracterele determinate de gene, de ce toate celulele unui organism nu sunt identice?“. Să încercăm, totuşi, o definiţie a epigeneticii: descrierea modului în care mediul şi istoria individuală influenţează expresia genelor transmise de la o generaţie la alta, fără alterarea secvenţelor nucleotidice şi cu un caracter reversibil. Trebuie să îl citez pe prof. dr. Thomas Jeuwein (şeful Departamentului de epigenetică din cadrul Institutului „Max Planck“ de Imunobiologie şi Epigenetică, Freiburg): „Putem fără nicio îndoială să comparăm distincţia dintre genetică şi epigenetică cu diferenţa dintre scrierea unei cărţi şi lectura sa. Odată ce cartea este scrisă, textul (genele sau informaţia stocată, sub formă de ADN) este acelaşi în toate exemplarele distribuite publicului. Totuşi, fiecare lectură va avea o interpretare uşor diferită de istorie, care va suscita în el emoţii şi proiecţii personale de-a lungul capitolelor. Într-o manieră foarte comparabilă, epigenetica va permite mai multe lecturi ale unei matrice fixe (cartea sau codul genetic) şi va face posibile diferite interpretări, în funcţie de condiţiile în care este interogată această matrice“. Citatul mi s-a părut subtil.
   Cât despre efectele epigenetice posibile asupra organismului uman, relaţia cu psihologia, precum şi despre terapiile direct sau indirect epigenetice le pomenesc doar.
   Iar o divagaţie: în studenţie mă uitam ca la o apariţie bizară la portretul (pictat) al Olgăi Borisoevna Lepeşinscaia, făcătoare de „materie vie necelulară“. Genetica începuse să răsară şi la noi şi căutam, generaţia mea, să îi descifrăm miracolele, cu ce aveam la îndemână şi prin mediatori rămaşi în istorie.
   În prezent, cu ce a mai rămas din şcoală, mai mult o cultură a ignoranţei decât una populară, totul e genetică, când în realitate nu există domeniu mai complex şi mai plin de contradicţii. De unde reacţiile mele un pic exagerate. Pentru că în continuare sper să mă apropii de matcă. Nu întru reabilitare, ci spre a ajunge la miezul unei dispute americane, care a făcut recent mare vâlvă.
   Nu-i un secret: în materie de chestiuni prea sensibile, mai potrivit să-i citez pe alţii, cu condiţia să posede „expertiza“. Şi sigur e cazul sociologului francez Regis Meyran, care, la 7 iunie 2013, posta sub titlul (pe care nu-l traduc, are farmec) „La Marche des Sciences/Pomme de discorde et controverses: quand la sociobiologie américaine met le feu au poudre“ următoarele: „Sociobiologia, teorie după care comportamentele umane precum violenţa sau altruismul ar fi controlate de gene, a suscitat totdeauna dispute vii“. Cazul concret la care se referă autorul porneşte de la un eveniment american recent: la 23 februarie a.c., antropologul Marshall Sahlins a anunţat demisia sa din Academia Americană de Ştiinţe, reacţionând astfel împotriva alegerii în aceeaşi prestigioasă instituţie a confratelui său Napoleon Chagnon. Cauza? M. Sahlins s-a opus întotdeauna tezelor acestuia şi tendinţei acestuia de a scrie bestselleruri dătătoare de popularitate. El îi reproşa de pildă într-un număr din Science (1988) exagerarea preceptelor de bază ale sociobiologiei, disciplină puternic conturată în SUA după 1970.
   Câteva date despre cei doi combatanţi sunt utile în relaţie cu titlul articolului. Astfel, Marshall Sahlins (n. 1930) s-a format la Universitatea din Michigan, este d.h.c. al Universităţii Paris X – Nanterre (1999) şi al Universităţii Paris Descartes – Sorbona (2011). El s-a consacrat asupra demonstraţiei pe care cultura o exercită asupra acţiunii şi percepţiei oamenilor. De dată recentă s-a dedicat modului în care societăţile primitive contestă modernitatea occidentală şi mai mult încearcă o adaptare proprie. Contestă sociobiologia, însă susţine cu ardoare relaţia cultură–gene. La rândul său, Napoleon Chagnon (n. 1938) este profesor de sociobiologie la Universitatea California – Santa Barbara şi specialist în tribul amazonian Yanamani.
   Până la urmă, inevitabilul s-a produs: pot oferi un răspuns satisfăcător întrebării cuprinse în titlul articolului, îndemnând cititorii interesaţi la o aventură pe net. Cauza? „Meandrele concretului“.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe