Profesorul Cantacuzino a avut foarte multe
realizări, a format o adevărată şcoală şi a înfiinţat institutul care astăzi îi
poartă numele (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie
şi Imunologie „Cantacuzino“), centru de cercetare ştiinţifică fundamentală şi
aplicativă, centru de învăţământ de specialitate, instituţie care a preparat
seruri, vaccinuri şi alte produse biologice utile în diagnosticul, prevenirea
sau tratamentul bolilor infecţioase. Încă de la înfiinţare, Institutul a avut
patru mari roluri, strâns legate unul de celălalt, statuate ca atare în documentele
semnate de regele Ferdinand şi reprezentanţii guvernului român. Institutul a
avut momente de glorie, dar astăzi are momente care ne îndurerează, profund.
Situaţia actuală însă este nesigură şi pare
să fie influenţată de interese ce nu aparţin poporului român, care, de-a lungul
vremii, a beneficiat din plin de existenţa Institutului „Cantacuzino“. Milioane
de ani de viaţă şi milioane de ani de sănătate au fost obţinute pentru bunicii,
părinţii noştri şi pentru noi, prin utilizarea produselor Institutului. Nu există o altă variantă acceptabilă în
afară de susţinerea Institutului de statul român, pentru poporul român. Lecţiile
privatizărilor cu efecte negative sunt multe; teoremele eficientizării în fel şi
chip au ajuns să ne sature, în cei 25 de ani care au trecut din decembrie 1989.România trebuie să se ocupe de instituţiile
sale importante!
Zilele trecute, am primit un mesaj prin
email care anunţa existenţa unei petiţii pentru INCDMI „Cantacuzino“. Am mers
pe link şi am dorit să semnez. Sistemul m-a refuzat repetat. După momente de
reală confuzie, am realizat că petiţia fusese iniţiată în aprilie 2010, iar eu
o semnasem deja, la vremea respectivă. Însă un mare semn de întrebare se ridică:
după cinci ani, pe site-ul respectiv, s-au adunat 5.342 de semnături. Cum este
posibilă această uitare? Cum este posibilă această lipsă de recunoştinţă? Cine
poate spune că nu a primit cel puţin un produs al Institutului? Este vreo
familie în ţară sau chiar între românii de peste mări şi ţări care să nu fi
beneficiat de existenţa Institutului?
Şi în dramatica situaţie actuală, colegii
din Institut au încercat să protesteze, să atragă atenţia românilor de astăzi.
Au existat câteva reportaje realizate profesionist. Am văzut câteva emisiuni
dedicate, dar interesul mass-media s-a cam stins. Problemele rămân. Necesitatea ca România să îşi păstreze
instituţiile de importanţă vitală este indubitabilă.
În cadrul protestelor recente, s-au discutat
mai multe. Senzaţia de disperare este de înţeles. Oamenii nu au mai primit
salariile şi nu au nicio siguranţă privind ziua de mâine.
Institutul a mai trecut prin perioade
dificile. Numele i-a fost schimbat, statutul modificat, dar a existat o susţinere
care a venit din partea universitară, prin subsemnatul, cadru didactic la UMF
„Carol Davila“ Bucureşti. Astfel a venit contribuţia la scrierea primului
proiect pentru dotarea centrelor de referinţă, de circa un milion de dolari
(proiect realizat prin împrumut garantat de guvernul român). Şi, tot la fel, câştigarea
proiectului Phare pentru întărirea sistemului de supraveghere (în 2000). Mai
târziu, propunerea proiectului de întărire a capacităţii de producţie, de
realizare a unui laborator BSL3, sau de punere pe picioare a instalaţiei de
fiolaj (una din importantele ratări ale anilor ’90). Colaborarea dintre UMF şi Institut, dintre învăţământ, cercetare, sănătate
publică şi producţie rămâne o obligaţie
a generaţiei actuale, nu doar pentru a respecta tradiţia şi pentru a
continua ceea ce a fost statuat în documentele vremii, ci pentru că aşa este
bine pentru România şi pentru poporul român.
Studenţii universităţii au privit cu durere
ceea ce se petrece. Au mai citit, au mai aflat din cursurile introductive, la
cercul de microbiologie sau în alte ocazii. Iar mai apoi s-au supărat şi au
început să se gândească la viitorul lor şi la faptul că ei sunt cei care ar
trebui să scrie viitorul. Au început să transmită mesajul către alţi colegi
folosind reţelele sociale. Aşa a luat naştere pagina de Facebook „NU desfiinţării
Institutului Cantacuzino“. Mulţi dintre ei mi-au scris şi au afirmat că vor să
facă mai mult şi că nu vor să se oprească. Nu vor să accepte pierderea unei
instituţii cu tradiţie, de importanţă strategică acum şi pentru viitor.
Studenţii universităţii îşi doresc să alcătuiască
sâmbăta aceasta (14 martie a.c.) un lanţ uman în jurul Institutului, să atragă
atenţia şi să solicite rezolvarea problemelor în aşa fel încât şi copiii şi
nepoţii lor să poată spune, mai departe: în
România bolile infecţioase se află sub control şi datorită existenţei
Institutului „Cantacuzino“.
