Creştinismul, spre deosebire de alte
religii care motivează nevoia de revanşă prin suferinţa nedreaptă, a legitimat
transfigurarea ei, valorizând-o pe o treaptă etică superioară. O figură
emblematică a fost Nicolae Steinhardt,
intelectual şi om de cultură care a trebuit să suporte fără vină represiunea în
detenţia comunistă. În loc să se revolte faţă de injustiţia năpăstuirii, a dat
la iveală „Jurnalul fericirii“, un
adevărat tratat al miraculoasei sublimări a fiinţei umane dotate cu har sub
impactul stărilor existenţiale de limită. Cartea, publicată postum în anul
1991, trece, ca şi autorul ei, prin mai multe peripeţii. Prima variantă,
dactilografiată la începutul anilor ’70, este confiscată de Securitate în 1972,
care i-o restituie în cursul anului 1975, după numeroase intervenţii la Uniunea
Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează o a doua variantă, mai amplă, dar
care este „arestată“ şi ea în 1984. Din fericire, au fost redactate mai multe
versiuni, care au circulat în samizdat sau au fost scoase clandestin din ţară.
Nicolae Steinhardt adoptă epic un procedeu
amintindu-l pe acela din „À la recherche
du temps perdu“ a lui Marcel Proust, dar pe care îl conduce spre limită.
„Jurnalul Fericirii“ este un „compact disc“ înregistrând voci şi imagini păstrate
în memorie din perioada detenţiei, ea însăşi o experienţă de limită. Construcţia
literară nu are alt liant decât sentimentul elatic şi sacral al sublimului,
generat, conform teoriei estetice a lui William Burke, de încordarea îngrozitoare
a spiritului.
La centenarul naşterii lui N. Steinhardt
(n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), Academia Română a organizat o sesiune
de comunicări ştiinţifice, cu participarea Secţiei de filosofie, teologie,
psihologie şi pedagogie împreună cu Fundaţia „N. Steinhardt“. Cuvântul de
deschidere a fost rostit de acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române,
după care PF Daniel, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, a transmis un mesaj citit de PS Macarie. A urmat la cuvânt ÎPS
Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Tematica manifestării
a cuprins: Monahul de la Rohia – cărturarul
mărturisitor (PS Justin Sigheteanu, preşedintele Fundaţiei „N. Steinhardt“); Neojunimismul lui N. Steinhardt (Nicolae
Mecu, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“); Curajul mărturisirii – credinţa şi fapta în
viaţa şi opera monahului Nicolae de la Rohia (conf. univ. pr. Ştefan Ailoaie,
Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca); N.
Steinhardt şi generaţia ’27. Afinităţi elective (conf. univ. Florian Roateş,
Universitatea de Nord Baia Mare); Critica
literară între subversiune şi beatitudine. Modelul N. Steinhardt (George
Ardeleanu, Universitatea Bucureşti).
„Nucleul dur“ al sesiunii a fost constituit
de alocuţiunea susţinută de acad. Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de
filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie a Academiei Române, intitulată: Aspecte filosofice ale operei lui N.
Steinhardt. Analiza, focalizată pe noţiunea de „fericire“, a început cu
referiri la filozofii antici, Aristotel şi Platon, ajungând până la gânditori
ca Petre Andrei, Mircea Vulcănescu şi Petre Ţuţea. Simplu, fericirea ar
reprezenta un salt în transcendental. La Aristotel, starea aceasta se naşte din
apoziţia dintre frică şi milă, la care se adaugă dragostea de om, plăcerea
decantată de senzualitate şi comuniunea. Extazul înseamnă o ieşire din
cotidian. Cartea lui Steinhardt redă demontarea procesului catarctic de obţinere
a purificării. Înţelegerea în acest fel explică de ce fericirea autorului a apărut
în închisoare, unde teama şi mila au fost ubicuitare. Important de semnalat
este faptul – şocant – că nu avem de-a face cu o cronologie, prin aceasta descifrând
intenţia de a reprezenta o globalitate, nu o înşiruire de întâmplări
individuale, ci apariţia unei experienţe de vârf. În cugetări, Steinhardt este
bergsonian – „spiritul este altceva decât durata, fericirea piere în timp dar rămâne
în durată“ – şi existenţialist – „o clipă este suficientă pentru o viaţă“. În
trăirile monahului de la Rohia, momentul de fericire trebuie să includă întotdeauna
uimire. Conferenţiarul a încheiat cu aserţiunea după care teama de Dumnezeu
este cea mai mare frică şi începutul înţelepciunii.
