Întreaga
vară am aplaudat şi apoi am comentat serile cu totul speciale oferite, la
Ateneu, de „Lanto Communication“ şi Fundaţia „Prietenii muzicii – Serafim Antropov“,
aducând şi noutatea invitării unor orchestre din străinătate, aşa încât,
firesc, şi concertul de închidere s-a derulat în aceeaşi „serie“, evoluând
Orchestra Naţională de Tineret a Moldovei. Şi pentru că directorul ansamblului
a devenit, în 2011, Andriano Marian, acesta s-a aflat la pupitru în prima parte
a programului, abordând poemul simfonic Nistru de Ştefan Neaga, scris în manieră
rapsodic-evocatoare-epic-baladescă, apoi Concertul
de Mendelssohn-Bartholdy în care, alături de orchestra de coarde (care a sunat
chiar foarte bine), solişti au fost violonistul Ilian Gârneţ (şi de această dată
extrem de voluntar, etalând prioritar aspectul tehnic performant, mai puţin
atras de lirismul unor pagini romantice, cu o „suficienţă“ ce se simte până şi
în atacul arcuşului pe coardă) şi pianista Livia Ştirbu-Sokolov (la doar 15 ani
având o vigoare aparte, o velocitate şi o siguranţă pe claviatură în tradiţia şcolii
ruse), relaţionându-se cu rigoare, susţinuţi de colegii din orchestră, sub
conducerea destul de schematică a dirijorului; deşi a studiat cu maeştri precum
Petre Sbârcea (la Cluj) sau Horia Andreescu (la Bucureşti), el nu prea a lăsat
să se vadă, în gestică, atitudine şi intenţii expresive, preluarea unor repere
din maniera unanim apreciată a acestora de a înţelege şi tălmăci o partitură.
Dar după pauză, bagheta a fost preluată de Gabriel Bebeşelea – un „exerciţiu“
deosebit de interesant pentru cei aflaţi în sală, urmărind un alt discipol al
celor doi artişti de cotă, dar care a dovedit o cu totul altă modalitate de
„adresare“ în faţa orchestrei, cu mişcări precise şi clare, solicitând o paletă
de nuanţe, o coloristică diversă şi planuri bine diferenţiate în monumentala Simfonie nr. 5 de Ceaikovski, realizată
excelent, uneori cu momente impresionante, construind atmosfera atât de
particulară a muzicii ceaikovskiene, cu trăiri şi frământări ardente, cu
izbucniri şi prăbuşiri grave sau apoteotice. Şi astfel ni s-a revelat o
orchestră omogenă, suplă, reuşind să răspundă cerinţelor dirijorale, să se
plieze pe structura celui care îi conduce, convingând că instrumentiştii sunt
chiar foarte buni (în special corzile), că se coordonează cu acurateţe, vădind şi
plăcerea de a cânta, într-un repertoriu divers şi pretenţios. La finalul unui
ciclu de concerte ofertante şi cu o cotă reală de noutate, după un scurt
„respiro“, organizatorii vor începe să gândească stagiunea estivală de anul
viitor, cu siguranţă cel puţin la fel de „încărcată“.
Câteva
zile mai târziu, Opera Naţională a invitat la ediţia a VII-a a „Promenadei“, în
aer liber, cu intrare liberă, demers în principiu lăudabil şi demn de salutat,
dar faţă de care mi-am exprimat, încă din 2007, rezerve serioase, pentru că nu
este normal ca artiştii să evolueze pe o scenă amenajată chiar la intrarea în
teatru, la mică distanţă de bulevardul aglomerat, pe care trec şi maşini cu
girofar, „semnal“ suprapus dezagreabil peste cântul soliştilor, corului şi
orchestrei şi în acea sâmbătă seară. Culmea este că, atunci, am apreciat, prin
contrast, ideea Operetei de a monta o scenă la intrarea în Parcul Herăstrău,
deci într-un spaţiu propice, nu pe stradă şi nu în vecinătatea clădirii unde
„funcţionează“. Şi era vorba despre… acelaşi director! Este adevărat că acum
coloanele de la intrare au devenit decor, un imens drapaj mascând uşile,
treptele devenind… practicabile pentru cor, iar pe platforma construită „în
prelungire“ fiind aduşi, cu caleaşca sau cu maşina de epocă, dirijorul şi soliştii.
Sigur că imaginea este de efect, conferă o notă de spectaculos, ecranele
montate pe module laterale (care, de asemenea, acopereau zidul), ofereau
imagini mărite ale interpreţilor (preluate cu multe camere video), iar „acoperişul“
completa cumva impresia de altceva, dar… La prima ediţie, Mihai Cosma condamna
vehement tocmai asemenea demersuri, scriind, în „Evenimentul zilei“ de marţi,
28 august 2007, că „a oferi circ pare a fi o specialitate în România. De data
aceasta, faptul s-a întâmplat, pe 25 august, la câteva zeci de metri de locul
pe unde carele alegorice defilau la 23 august. Artiştii Operei au fost puşi să
cânte pe stradă (de parcă s-ar fi pierdut cheile teatrului), chiar în faţa
sediului, într-o patetică încercare de a acredita ideea că opera se poate
prezenta pe caldarâm. A cânta cu o sonorizare amatoristică, (!) cu o captare
neadecvată, (…) nu a făcut decât să arunce opera în derizoriu şi să o
transforme într-un surogat, (…) o pseudocultură, mai nocivă chiar decât absenţa
actului artistic. Este adevărat că în străinătate există concerte în aer liber.
Dar acestea se dau acolo unde nu există clădiri special amenajate ori pe
suprafeţe atât de vaste încât să poate primi multe zeci de mii de auditori. (…)
În loc să fim îngrijoraţi că Festivalul „Enescu“ are parte din nou de o sală
improprie pentru muzică, scoatem opera în parcare, ca să arătăm că se poate şi
mai rău! Decât să umileşti soliştii cu un microfon lipit cu leucoplast pe
frunte şi cu o sonorizare care i-a dezavantajat, nu era oare mai simplu ca
iubitorii operei (sau trecătorii ocazionali) să fie poftiţi în sală gratuit, ca
să li se ofere un lucru de calitate? (…) Ne-am întors la spectacolele de gală
ale aniversărilor politice, hulite după 1990, făcute acum mult mai prost. (…)
Urmează poate simfonii pe platformele industriale, la gura minei sau la poarta
fermelor agricole?“. Am citat aproape integral, pentru că afirmaţiile erau şi
sunt absolut corecte. Numai că la noi se poartă… reevaluarea în orice domeniu,
aşa că, schimbându-se funcţiile şi raporturile, exact aceeaşi „Mărie“, cu altă
„pălărie“, devine minunată. Este adevărat că a dispărut leucoplastul, că
sonorizarea se face cu un imens pupitru (cumva tot cel de la Operetă?), chiar
dacă nu grozav (pianul a sunat mai tare decât toată orchestra la un loc), că
s-au pus şi pomişori (de plastic?) şi alte decoraţiuni, dar de fapt a rămas acelaşi
lucru, atunci condamnabil, acum demn de elogiat. Şi, pe deasupra, au fost
invitaţi şi solişti sub orice critică, sosind însă (şi) de la Viena, iar
programul a cuprins prea puţine pagini celebre şi accesibile publicului larg (căruia
dorea să i se adreseze), incluzând secvenţe mult prea ample şi fără strălucire,
parcă în exces din partituri ruseşti – superbe opere semnate de Ceaikovski, dar
dificile pentru cei care stăteau pe iarbă. Întreg programul trebuia să fie un „foc de artificii“, cu melodii pe
care cei prezenţi să le recunoască şi să-i încânte, însă cu mici excepţii nu a
fost aşa. Iar textul de prezentare, scolastic, ca o dare de seamă, cu repetiţii
inutile, nu a făcut decât să accentueze senzaţia de trenare. Cine a vrut să fie
obiectiv şi să nu se îmbete cu apă rece, a observat imediat că, deşi asistau
mii de oameni, aplauzele au fost firave în general (ceea ce se poate vedea şi
în fotografiile de la faţa locului), crescând în intensitate la „şlagăre“ (prea
puţine). De ce corul a fost îmbrăcat în negru (bărbaţii cu cămăşi negre,
închise până la gât), ce erau pânzele care „ieşeau“ din spatele lor, de ce soliştii
Operei au abordat lucrări care în parte nu li se potrivesc, de ce s-a anunţat,
iniţial, că se vor asculta fragmente din noile producţii ale stagiunii,
rezumându-se apoi doar la câte o arie, cine a avut nefericita idee să formuleze
textele de reclamă pentru mass-media astfel încât să citim, la tv, că
„Promenada“ constituie un preambul al… Festivalului „Enescu“ (modificat apoi,
probabil în urma unor sesizări, devenind preambul al stagiunii)?! S-a cântat şi
bine şi onorabil şi… hilar, ansamblul a sunat aşa cum se aude prin amplificare,
la pupitru s-a aflat un oaspete clujean, dornic să ne cucerească, iar
directorul a urcat pe platformă pentru a comunica închiderea teatrului pentru
reparaţii (trei luni), deci acea stagiune plină de oferte va reîncepe, în cel
mai bun caz, anul viitor. Dar a promis că până atunci spectacolele se vor
derula în alte locaţii – din păcate are experienţa tristă a Operetei deci…
Sigur că cei întrebaţi „din public“ (selectaţi oare la tv doar cei favorabili?)
s-au declarat încântaţi, ba chiar cineva a spus că, negăsind bilete la
spectacolele curente, audierea „afară“ devine o soluţie, deşi cei care au mai
intrat în sala Operei au constatat de multe ori că locuri libere sunt destule.
Duminică
a început Festivalul „Enescu“, va dura aproape o lună, din nou aglomerat, aşa că
serile frumoase vor entuziasma în săli de concert (slavă Domnului,
organizatorii nu şi-au reevaluat convingerile!), inclusiv la Ateneu. Din
fericire, şi spectacolele Operei se vor desfăşura la locul lor, în sală, fără
sunet de sirene şi (sper) fără amplificare.
