În exemplarul discurs al MS Regelui Mihai,
pronunţat la sfârşitul anului trecut de la tribuna Parlamentului României, după
mai bine de şase decenii, la invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului,
se spune, între altele: „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru“ şi
„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie“.
Aproape fiecare propoziţie a cuvântului acestei înalte personalităţi istorice
este un adagiu sapienţial, mărturisind loialitatea, curajul, respectul, seriozitatea
şi modestia prin care Coroana României a contribuit la făurirea şi consolidarea
statului nostru. Reproducând, în deschiderea numărului 4/2011, cel mai recent
apărut, acest mesaj al augustului reprezentant al Casei Regale, revista MEMORIA reiterează implicit scopul
pentru care medicul scriitor Banu Rădulescu, având o inspirată iniţiativă, a
fondat-o. Anume, cel formulat şi în discursul MS Regelui Mihai I – recursul la
memorie, la aducerea în lumină a trecutului şi conservarea faptelor acestuia, îndeosebi
a suferinţelor unei largi părţi a populaţiei în anii comunismului, faţă de
care, din varii motive, tineretul îndeosebi se arată tot mai puţin interesat în
a-l cunoaşte.
Din cuprinsul acestui număr, cităm însemnări
extrase din volumul de memorii „După temniţă“, avându-l ca autor pe
regretatului lider ţărănist Ion Diaconescu, cu privire la evenimentele din
decembrie 1989, precum şi un amplu text al lui Cicerone Ioniţoiu, „Traseul unui
tânăr prin infernul comunist“, tânărul fiind Alexandru Cosereanu. Dar povestea
acestuia este şi un pretext pentru dezvăluirea cruzimii, greu de imaginat
pentru cei care trăiesc astăzi într-un regim democratic, exercitată în acele
timpuri de aparatul de represiune comunisto-bolşevic, securitatea din anii
dictaturii dejiste, cu nominalizarea unor torţionari, a crimelor acestora, dar şi
a curajului unora dintre cei arestaţi în a-i înfrunta pe călăi, adesea cu
riscuri enorme pentru însăşi viaţa lor.
Ion Ştefan relatează despre „Teroarea
sovietică în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria“, despre lupta românilor
pentru libertate după ocuparea acestor ţinuturi româneşti – Basarabia şi nordul
Bucovinei – în 26–28 iunie 1940. În discursul său, MS Regele Mihai spunea: „Nu
trebuie uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate ca urmare
a împărţirilor Europei în sfere de influenţă“. Dar, „Este dreptul lor să decidă
dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi“.
Articolul citat examinează, de asemenea, situaţia politică actuală din Republica
Moldova, multiplicarea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi Chişinău, îndeosebi
după demisia lui V. Voronin. Gabriel Catalan completează tematic textul
precedent, relatând „Un episod al invadării Ţinutului Herţei de către
sovietici“, dar şi despre ostaşul evreu al armatei noastre, Iancu Solomon, erou
care a încercat să-şi apere superiorul, aruncându-se în faţa armei unui ofiţer
sovietic, pentru a primi el glonţul destinat ofiţerului său, urmare a unei
grave altercaţii, iar, în context, despre antisemitism şi pogromul de la
Dorohoi din 1 iulie 1940.
Alexandru Mihalcea pune în titlul
amintirilor sale întrebarea: „«Universităţi comuniste» sau şcoli ale înaltei trădări
de patrie?“, glosând pe marginea falsului eroism al unor membri ai partidului
comunist, „o întreagă mitografie, înfăţişând, până la Congresul al IX-lea al
PCR, o galerie destul de largă de «ilegalişti», unele nume ajungând şpână şiţ în
manualele şcolare“... Sunt citate nume precum Mihai Roller, care s-a remarcat
prin efortul său de a falsifica istoria naţională, care a epurat bibliotecile şi
„i-a pus la index“ pe cei mai valoroşi autori ai literaturii naţionale,
„criticul“ Novicov, promotor al realismului socialist şi al cărţilor de
propagandă sovietice, şi alţii de aceeaşi teapă.
Şi în acest număr, se continuă publicarea
celor mai semnificative pasaje din Raportul final „Analiza dictaturii comuniste
din România“, cu titluri precum: Recensământul
populaţiei concentraţionare, 1945–1989; Locurile
de detenţie; Elementele structurale ale fişelor matricole; Morţii din detenţie;
Câte condamnări politice a emis Justiţia comunistă; Urmări politice, discriminări
sociale. Sfătuim cititorii să-şi procure această valoroasă lucrare, al cărei
scop a fost acela „ca uitarea să nu se aştearnă peste ororile pe care regimul
comunist, ilegitim şi criminal le-a pricinuit poporului român de-a lungul
anilor de teroare comunistă“.
Micaela Ghiţescu, în „Onoarea pierdută a
Securităţii“, comentează cu umor amar o adresă a unei filiale a acesteia, a
directorul unui penitenciar, care transferă către o altă puşcărie un număr de
deţinuţi politici, ce vor fi în final executaţi, având în final următoarea
precizare, de un cutremurător tragism: „«Totodată avem onoarea (s.n.) a vă face cunoscut că susnumiţi (sic!) sunt echipaţi
dela (sic!) acest penitenciar cu următoarele efecte: 1 veston, 1 pereche
pantaloni, 1 per. bocanci, 1 cămaşă, 1 pereche izmene, 1 bonetă, pe care vă rugăm
a le ridica dela susnumiţi şi a ni le restitui prin colet poştal». Aceste
efecte sunt, aşadar, cuprinse într-un inventar şi nu cumva să le aruncaţi împreună
cu bandiţii pe care am avut onoarea să
vi-i trimitem, în groapa comună, ele trebuind să fie de folos şi altora!...“
Cu referire la o carte de 800 de pagini
scrisă de Mircea Bălan şi intitulată „Istoria trădării la români“, Radu
Petrescu, în articolul „Nici îngeri, nici demoni: Traian Marinescu-Geagu şi
Benone Milea“, încearcă să dezlege enigma anihilării grupului de rezistenţi
anticomunişti conduşi de martirul colonel Gheorghe Arsenescu, din zona Muscel
(„Haiducii Muscelului“). Victimă a propriei nesăbuinţe, a teribilismului şi a
alcoolului, rănit, anchetat şi torturat sălbatic, Geangu cedează şi îi denunţă
pe cei care, la un moment dat, l-au găzduit şi ajutat (fruntaşii unor sate). Al
doilea, Milea, a fost racolat de Securitate, s-a infiltrat în rândul grupului
de rezistenţi, unde, violent fiind şi dorind să convingă de fidelitatea sa, înfige
într-un securist prins şi rănit o baionetă, va fi executat, după ce, prin delaţiunea
sa, a grăbit destructurarea grupurilor de luptători şi a trimis la moarte pe
mulţi dintre ei.
Din cartea în curs de apariţie „Memoria
stigmatelor“, Lăcrimioara Stoenescu reproduce un interesant interviu –
„Aghiotantul lui Arsenescu: Alexandru Alexandrescu“ (n. 1929), membru al Societăţii
„Prietenii Statelor Unite“ conduse de profesorul Dimitrie Gusti, apoi luptător în
munţi şi, desigur, prins, arestat şi condamnat. Alexandrescu relatează despre
numeroşii ani petrecuţi în cele mai teribile puşcării destinate anticomuniştilor.
A avut totuşi şansa să supravieţuiască, inclusiv unor tragedii familiale, să-şi
termine liceul la fără frecvenţă, să se califice ca strungar, ba chiar să fie în
Piaţa Universităţii la evenimentele din ’89 (interviul a fost realizat în
2010).
Din bogatul
cuprins al acestui număr al „revistei gândirii arestate“, mai amintim articolul
lui Hubert Rossel, istoric şi geograf preocupat de problematica regiunilor şi
chestiunilor referitoare la minorităţile culturale, care scrie despre
„Opération Villages Roumains, o ONG atipică“, în calitatea sa de fost secretar
al asociaţiei. 
