În numărul 81 al revistei Memoria
– o publicaţie a cărei însemnătate, pentru toţi cei ce vorbesc limba română,
este inestimabilă – se continuă, din numărul precedent, articolul „Literatura
de detenţie“, semnat de Marieta Gaurean. Formularea titlului conţine o
neclaritate, pentru că se poate enunţa în două feluri: literatura despre detenţie,
dar şi literatura creată în detenţie. În prima categorie intră memoriile şi mărturiile
care descriu universul concentraţionar. Exemplele sunt numeroase şi cunoscute.
Acestea au fără îndoială valoarea unor cronici documentate prin faptele de viaţă
ale unor martori oculari, dar poate că Adrian Marino are dreptate să nu le
confere o valoare literară ce poate fi susţinută cu argumente estetice. Din păcate,
s-a accentuat prea puţin – cu excepţia manifestărilor literare organizate de
Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România – că a existat o
literatură artistică având ca autori talente ale condeiului aflate în detenţie.
Transmise pe cale orală, scrise pe bucăţi de săpun sau ţesute cu fire de pansament,
versurile au supravieţuit în mijlocul unor pericole greu de imaginat. Poate că
nu este inutil să fie reamintite argumentele pe care le-am folosit în susţinerea
faptului că nu numai Nichifor Crainic şi Radu Gyr, dar şi medici scriitori, mai
puţin cunoscuţi – ca Despa Olaru, Serafim Pâslariu, Ionel Zeana sau Aurelian
Gulea –, au creat literatură artistică în cele mai vitrege condiţii, de
suferinţă.
Răul este sursa Urâtului ce apare în
estetica primelor secole de creştinism ca o categorie de sine stătătoare, nu în
opoziţie cu Frumosul, ci posedând o funcţie semantică distinctă. Adjectivul
englez „ugly“ are aceeaşi rădăcină cu„uggen“ din vocabularul anglo-saxon
medieval. Important este că în norvegiană cuvântul vechi „ugge“ înseamnă frică, înfricoşare, teroare, suferinţă. Pentru
referinţă, Edmund Burke, în a sa „Cercetare asupra ideilor noastre despre
sublim şi frumuseţe“, scrie: „De asemenea, îmi imaginez urâţenia ca fiind
destul de compatibilă cu ideea sublimului. În niciun caz însă nu aş insinua că
urâţenia însăşi este o idee sublimă, în afară de cazul când este asociată cu
asemenea trăsături ca acelea ce stârnesc o puternică teroare“.
Iată deci că sublimul literaturii artistice
în detenţie este generat de Urâtul care stârneşte teroarea, într-un patos al
disperării, am adăuga noi. Continuând să-l cităm pe Burke, vom găsi sprijin
pentru afirmaţia că estetica, în sens larg, aplică literaturii beletristice a
detenţiei calificativul de sublim, fără să-l asocieze cu cel de frumos: „În
încheierea acestei analize generale a frumosului, pare firesc să comparăm
frumosul cu sublimul, iar în această comparaţie îşi face apariţia un contrast
remarcabil. (…) Sublimul şi frumosul sunt într-adevăr idei de natură foarte
deosebită, una fiind bazată pe durere, cealaltă pe plăcere; şi, oricât ar
varia, după aceea, de la natura directă a cauzelor lor, aceste cauze menţin totuşi
o deosebire veşnică între ele, o deosebire ce nu poate fi uitată niciodată de
niciun om a cărui preocupare este să influenţeze pasiunile“. În scrierea lui
Burke, „ideea de suferinţă fizică de orice fel şi pe toate treptele de trudă,
durere, chin, tortură, este producătoare de sublim şi, în acest sens, nimic
altceva nu-l poate produce“.
Poezia din detenţie, prin felul său necăutat
şi mai puţin prelucrat al compoziţiei, poate datorat şi transmiterii orale şi păstrării
sale în memorie, pe măsură ce îndepărtează ideea de artă şi invenţie, face să
crească acea aptitudine a transformării, acea putinţă de a lua un lucru care
prin natura lui este urât sau dezgustător şi, stropindu-l din belşug cu o
inepuizabilă empatie, a-l converti într-un demers transcendental. Tot aici,
expresia artistică este propusă nu în scopul unei defulări sau al suscitării
unei compasiuni, ci, oarecum în intenţia estetică a creştinismului timpuriu,
bazată pe ideea apostolică a lumii ca un sistem de enigme, simboluri, imagini
semnificând materialităţi ce la nivelul „fiinţării“ brute nu pot sau abia sunt
întrezărite. Pentru surprinderea acesteia cu ajutorul artei, estetica
apologetică foloseşte imagini, reprezentări, imitaţii, asemănări, oglindiri,
alegorii, semne, simboluri, mistere, însemne, toate acestea regăsindu-se şi în
poezia detenţiei. Tema literaturii artistice din detenţie este Răul exprimat
prin metaforele Urâtului. Acestea formalizează uciderea semnificaţiei prin
distrugerea semnificantului.
Detaşarea filosofică a lui Francis Herbert
Bradley, care, în cartea „Între aparenţă şi realitate“ (1893), consideră că,
despre Rău, deşi trebuie să admitem că există, nu are rost să facem atâta caz
(ce asemănător gândesc cei care se arată neîncrezători în literatura detenţiei),
se întâlneşte şi la Adrian Marino, care crede că nu se poate face poezie având
teme inestetice. Lăsând la o parte faptul că urâtul poate asimila calităţi ale
frumosului legate prin emoţia patetică a sublimului, disonanţele, rezistenţa şi
presiunea părţilor comunicării dramei realităţii care trage draperia slujesc
unui ţel ce separă spaţiul tihnit „de consum“ de nişa ameninţărilor nebănuite.
O
replică-argument o constituie volumul bilingv recent publicat de scriitoarea
Paula Romanescu: „Unde sunt cei ce nu mai sunt?/Où sont-ils ceux qui n’existent
plus?“. Demersul cunoscutei poete de a edita o antologie de poezie din
închisori este de o importanţă covârşitoare, mai ales că traducerile pe care
le realizează sunt de o acurateţe exemplară.
În sfârşit,
cea de-a treia valoare a literaturii detenţiei este cea care trasează un drum
al Golgotei, acela care duce la însuşirea celei mai ample dimensiuni a
inteligenţei: credinţa. Conversiunea, adică trecerea de la starea de ateu la
aceea de credincios, desăvârşită de marea majoritate a gânditorilor, a avut în
literatura detenţiei scriitori remarcabili (Nicolae Steinhardt, Vasile
Voiculescu, Traian Trifan, Valeriu Gafencu, Aurelian Gulea şi mulţi alţii). Nu
mai este cazul să-l reamintim pe Petre Ţuţea, fondatorul unei antropologii creştine
esenţiale.
Revenind
la articolului „Literatura de detenţie“, aici, spre deosebire de prima parte,
unde ni se făcea cunoştinţă cu „mărturisitorii“ Dumitru Bordeianu, Viorel
Gheorghiţă, Eugen Măgirescu, Justin Pavel, Octavian Voinea, Ioan Muntean şi
Aristide Ionescu, sunt prezentaţi Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma,
care au cunoscut universul concentraţionar în care s-a petrecut „Fenomenul Piteşti“
nu direct, ci din relatările victimelor. Un subcapitol cuprinde însă figurile
emblematice ale literaturii de detenţie feminine: Lena Constante, Adriana Georgescu
şi Aspazia Oţel Petrescu.
Dacă
literatura în detenţie nu ar fi constituit o preocupare susţinută în cadrul
Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, ar fi trebuit, fără
îndoială, să încep prezentarea numărului 81 cu admirabilul articol semnat de
prof. dr. Nicolae Constantinescu: „Cui îi este frică de revista Memoria?“, un eseu prezentat cu ocazia
lansării festive a numărului 80 al revistei şi reprezintă un punct de reper
pentru generaţia „obsedantului deceniu“. După ce descrie izvorul de românism de
cea mai bună calitate care şi-a avut originea în Liceul Militar „Mânăstirea
Dealu“, autorul reînvie amintirea tragicelor urmări ale evenimentelor din
Ungaria petrecute în anul 1956. Aşa cum se ştie, atunci a fost înăbuşită de
trupele sovietice o revoltă anticomunistă ale cărei consecinţe s-au răspândit
asupra Europei de Est ca valurile concentrice ale unei pietre aruncate pe
oglinda unui lac liniştit. Noi, din această generaţie, am contribuit la încercările
studenţimii române de a sprijini colegii maghiari. Consecinţele au fost dezastruoase,
soldându-se cu exmatriculări şi reinstaurarea politicii dosarului în facultăţi.
Continuând
parcurgerea sumarului într-o ordine subiectivă, menţionăm articolul despre Anna
Pauker publicat de Fr. Lenauheimer în nr. 14/1952 al revistei şvabilor din
România, emigraţi în Germania. Valoarea documentară a textului este notabilă,
pentru că aruncă o lumină clară asupra uneia din cele mai zbuciumate perioade
ale României ocupate de armata sovietică. Numesc extrasul din raportul final
„Analiza dictaturii comuniste din România“ privitor la „Proteste muncitoreşti
în România comunistă“ un set de informaţii esenţiale pentru viitorime,
observând însă că deja uitarea s-a aşternut peste ele. Aş vrea să asist la mirarea
unui cititor al deceniilor următoare, care nu-şi închipuie că un regim politic
care şi-a zis muncitoresc poate stârni nemulţumirea celor care, chipurile,
beneficiază de el. Dar muncitorii sunt în primul rând oameni şi ca atare aspiraţia
lor primordială este libertatea. Încheiem această prezentare convinşi şi de
importanţa celorlalte titluri din sumar.
