În
perioada 27–29 ianuarie, am participat la Congresul SPLF (Societé de Pneumologie de Langue Française), la Lyon, un oraş încărcat
de istorie. Nu voi vorbi însă despre această întâlnire a pneumologilor din
punctul de vedere al încărcăturii ştiinţifice,
cât din cel al emoţiilor trăite văzând o multitudine de colegi de generaţie,
rezidenţi (foşti sau actuali), specialişti sau primari pentru care Franţa a
devenit a doua ţară de baştină. De la început menţionez că aceştia erau cu mult
mai mulţi decât mica delegaţie venită din ţară pentru a participa la congres.
Nu e de mirare că avem o minoritate medicală în Franţa, care face ca în anumite
spitale să existe, în medie, doi-patru medici de diferite specialităţi proveniţi
din România şi că acum vorbim de o emigraţie substanţială a pneumologilor în
această ţară.
Am
discutat cu plăcere cu fiecare în parte şi am aflat multe lucruri, unele
dureroase prin modul în care mi-au fost împărtăşite sau cum au fost repetate.
Am identificat trei sau patru profiluri de foşti colegi. Primul este al celor
care s-au bucurat sincer de revedere şi erau doritori să afle noutăţi din ţară.
Probabil că mai există un dor de tot ce se cheamă sau trăieşte româneşte în ei. Aceştia nu îşi pun problema întoarcerii în ţară, dar
ar vizita şi ar reveni dacă ar putea fi implicaţi în acţiuni comune pe linie ştiinţifică
sau dacă salariul oferit ar fi atractiv. Urmează prototipul care pe mine m-a împins
la mai multe reflecţii nu întotdeauna avantajoase pentru aceştia. Este modelul
care are deja probleme de exprimare în română, deşi este plecat de doar câţiva
ani. Încearcă să epateze prin facilităţile
create aici, prin salariile fără doar şi poate incomparabile cu cele pe care le avem noi în ţară şi laudă
modele care nu mai au nimic românesc în ele. Interesul lor pentru viaţa
pneumologiei din ţara de baştină este minor, la fel ca acela pe care l-ar
manifesta faţă de o ştire inserată de un anonim într-un ziar de scandal din străinătate.
Cel mai amar gust mi l-a lăsat însă grupul reprezentat de profilul „refulaţilor“.
Nu-i interesează nimic din ţară, nu vor să mai vină acolo. Pentru ei nu mai
există nimic românesc. Mărturisirea unuia dintre aceştia: „De ce aş veni? Nici în
vacanţă nu aş veni, prefer să merg în altă parte…“ m-a întristat, dezamăgit şi
chiar dezgustat. Sunt „dezrădăcinaţii“, cei care colindă diferite ţări în căutarea
binelui.
Ce
îi uneşte totuşi pe toţi? De ce au plecat? Deoarece nu erau mulţumiţi de cum
sunt plătiţi în ţară, de câte neajunsuri aveau în spitalele sau dispensarele
unde lucrau. Cei tineri aveau şi venituri extrem de mici, dar şi un acces redus
la o tehnologie altfel depăşită, cu stagii de pneumologie făcute ca studenţi în
servicii de interne, de cardiologie, de nefrologie sau hepatologie şi
numai acolo unde ar fi trebuit să înveţe
în realitate câte ceva despre această nouă specialitate nu. Sunt lucruri pe
care încerc să le înţeleg. Dacă mă gândesc şi la blocarea posturilor în
serviciile de pneumoftiziologie din România de cel puţin doi ani, la comasarea
spitalelor cu altele, care nu au nimic de a face cu profilul lor, avem de fapt
o altă anomalie şi un alt element care-i motivează să emigreze.
Ce
li se oferă în Franţa, totuşi? Statistic, majoritatea lucrează în ambulatorii
sau spitale mici, care însă sunt dotate la nivelul unui institut din ţară.
Apoi, este modul planificat, relaxat în care-şi fac treaba. Una din aceste
specialiste se plângea cum face două
bronhoscopii pe zi la 20 de paturi. Mă gândeam la ce efort fac colegii în Institutul
de Pneumologie „M. Nasta“ din Bucureşti, unde numărul de bronhoscopii pe zi
este enorm, tensiunea celor care le realizează – pe măsură, iar presiunea la
internare este de neimaginat când ai o ţară întreagă care solicită acest
institut ca ultima soluţie de rezolvare a unor boli grave. Când mă gândesc că,
la un moment dat, se punea chiar problema desfiinţării acestui institut şi a
personalităţii sale juridice mă apucă şi acum frisoanele…
Criza
actuală a afectat şi Franţa şi sistemul său medical? Am avut curiozitatea să-i întreb
pe colegii de acolo. Răspunsul a fost foarte tranşant: nu au diminuat bugetele
alocate spitalului, nu s-au făcut economii la consumabile sau medicamente;
singurul lucru care nu se mai face acum: nu se mai decontează taxiul celor care
pleacă acasă din turele de noapte sau celor chemaţi pentru urgenţe. E un fapt la care în România nici nu am visat.
Există
şi al patrulea profil de medic emigrat. Cel care nu-şi mai cunoaşte profesorii
sau colegii din România atunci cand îi întâlneşte. Din fericire, aceştia sunt încă
extrem de rari. Poate că îi desconsideră sau poate că au ceva să le reproşeze.
După toate aceste experienţe recente, mă întreb însă
de ce s-a ajuns aici? De ce nu se face nimic efectiv să se stopeze acest
val de emigrări? Când se va acorda valoarea pe care o merită acelor
pasionaţi ai meseriei care au preferat să „importe“ în România ce au învăţat în străinătate şi când îi vom
regăsi pe aceştia în poziţiile pe care le merită? Probabil că nu curând. În
continuare, indiferent de semnalul de alarmă tras, rezidenţii vor veni din Franţa
să dea examenul de specialist în ţară şi apoi se vor aciuia cu succes în
serviciile de acolo. Asta pentru că suntem o ţară „bogată“, care îşi permite
din plin luxul de a exporta creiere… 
