La 1 septembrie a început anul bisericesc,
care, potrivit Legii Vechi, era prima zi a creaţiei şi în care au mai avut loc şi
alte importante evenimente din istoria poporului ales – ziua în care au început
să scadă apele potopului şi corabia lui Noe s-a oprit la muntele Ararat, când
Moise a coborât de pe Muntele Sinai, aducând cu el tablele Legii, şi ziua s-a început
construirea cortului Domnului. Pentru creştini, sărbătoarea stabilită la
Conciliul I de la Niceea, pe vremea Sf. Împărat Constantin, aminteşte de începutul
activităţii mântuitoare a lui Hristos, când în mijlocul adunării a rostit
cuvintele proorocului Isaia: „anul Domnului fie bine primit“. Nu e, nici pe
departe, o simplă coincidenţă, dacă ţinem seama – şi trebuie să o facem – că
Hristos, cum Însuşi spune, nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, să-i
redea omului demnitatea, să-l îndumnezeiască. Legea dată de Hristos nu este înscrisă
pe table de piatră, ci în inima omului, acest organ al transcendenţei, şi a făcut-o
Însuşi Dătătorul Legii. Să ne amintim că, până la Hristos, era un titlu de
nobleţe ca cineva să se recunoască „rob al lui Dumnezeu“. Când îngerul Gavriil
a binevestit Fecioarei Maria întruparea Fiului lui Dumnezeu, ea spune simplu:
„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“. Prin şi cu Hristos ne putem
ruga lui Dumnezeu numindu-L: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri“. Cu Fiul lui
Dumnezeu făcut om am fost înfiaţi în Duh şi suntem moştenitori ai vieţii celei
veşnice, care este, spune Mântuitorul, „a te cunoaşte pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“.
Urmând coerenţa divină a curgerii timpului
spre veşnicie, în duminica dinaintea începutului anului bisericesc s-a citit
pilda tânărului bogat care L-a întrebat pe Hristos: „Bunule Învăţător, ce să
fac pentru a moşteni viaţa veşnică?“. Mai întâi, Cel care îndeamnă „Fiţi buni,
cum Tatăl nostru cel ceresc bun este“, din smerenie, refuză să i se spună
„bun“, pentru că „Bun e numai Dumnezeu“. Apoi, în respectul Legii celei vechi,
Iisus îi spune să respecte poruncile numind şase dintre ele – să nu ucizi, să
nu faci adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi
pe mama ta şi iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul le respectase
pe toate încă din copilărie, dar presimţea dramatic că îi mai lipsea ceva, a
insistat şi răspunsul este demn de luare aminte pentru a înţelege această „împlinire
a Legii“. Facem o paranteză să spunem că sunt studii recente care arată că din
ce în ce mai mulţi tineri cu o structură mai sensibilă, deşi nu duc lipsă de
nimic, simt că ceva nedefinit, câteodată chinuitor, le lipseşte pentru a fi împliniţi.
Iisus i-a spus tânărului că „pentru a fi desăvârşit mai trebuie ceva: du-te,
vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi
urmează-Mi“. De urmat, ar fi avut de urmat legea iubirii de Dumnezeu şi de
semeni, a dăruirii de sine, însă tânărul nu a putut înţelege şi nu avea cum şi,
spune Evanghelia, a plecat întristat. Multele avuţii îi sufocau orizontul, înlănţuindu-l
în „a avea“. De fapt, aici este locul de întâlnire, dar şi de despărţire, a lui
„a avea“ cu „a fi“. Nu a fost nimic constrângător în cuvintele Mântuitorului,
ci deplina libertate, „dacă vrei“. Tristeţea tânărului este tristeţea fără de
leac a celor intoxicaţi cu „a avea“, care subjugă voinţa ce uneori mai tânjeşte
spre un nelămurit „altceva“. De aceea, este greu, nu imposibil, celor bogaţi să
se mântuiască, după cunoscutele cuvinte: „mai lesne este să treacă cămila prin
urechile acului, decât să intre cel bogat în împărăţia lui Dumnezeu“. Nedumeriţi,
ucenicii L-au întrebat: Dar cine poate să se mântuiască? Privindu-i, Iisus a
zis: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu toate însă sunt cu putinţă“.
Da, „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“ şi, din această perspectivă, înţelegem întreaga
operă de eliberare a omului de spectrul întunecat al maleficului, subliniind că
asta devine realitate numai atunci când prin liberă acceptare omul se face copărtaş
la propria mântuire. Libertatea este darul cel mai preţios făcut de Dumnezeu
omului, un dar pe care nu şi-l retrage, pentru că binele nu ar putea fi bine cu
adevărat dacă ar fi făcut împotriva celui născut să fie liber. Tradiţia spune că,
după un timp, tânărul şi-a vândut averile, a dat banii săracilor şi L-a urmat
pe Hristos.
„La Dumnezeu toate sunt cu putinţă“
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, pentru că
El „pe toate cu înţelepciune le-a făcut“, iar omul, mereu sub vremi, trăieşte
cu nostalgia de a se elibera de ele, cu nostalgia acelui „paradis“ de care
vorbea Nichifor Crainic. El se poate înălţa la această putere binevoitoare prin
râvna rugăciunii
izvorâte din tăria credinţei şi când acceptă deplin conştient
voia lui Dumnezeu. Citim într-o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur: „Doamne,
precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum vrei, facă-se întru mine
voia Ta“. Începutul anului bisericesc aduce în inimile noastre însetate de absolutul
veşniciei sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului; una din fire şi peste fire, o împlinire
a rugăciunii Sfinţilor drepţi Părinţi Ioachim şi Ana. În înţelepciunea lui,
poporul nostru îi spunea Sf. Maria Mică, deosebind-o de Adormirea Maicii
Domnului sau Sf. Maria Mare, cea de pe 15 august, la sfârşitul anului
bisericesc. Au înţeles străbunii că, la naştere, viitorul se luminează în
aureola speranţelor pe care le iveşte în suflet, în timp ce „adormirea“ (nu
moartea!) este (sau mai degrabă dorim să fie) împlinirea lor apoteotică. Pentru
creştini, această apoteoză înseamnă „moartea morţii“ şi se cuvine să ne
amintim, fie şi în treacăt, că ţăranul român nu prea vorbea de moarte – el se
ducea în lumea de dincolo, la străbuni, dădea „ortul popii“ sau, cu adevărat
sublim, „pleca la Domnul“. În rânduiala divin-umană urma tăierea capului Sf.
Ioan Botezătorul, când, spre cinstirea celui care a fost „înger în trup de om“,
se ţinea post negru – semn de comuniune cu cel pe care parcă îl mai auzim şi
azi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“. Ziua de 31 august aduce
aminte de aşezarea omoforului Maicii Domnului în racla din care a fost ridicată
de Fiul ei la ceruri.
Ca despre întreaga viaţă a Maicii Domnului şi
Maică a Luminii, pildă de smerenie, nici despre binecuvântata ei naştere nu aflăm
din Sfintele Evanghelii. E firesc să fie aşa, scriu Sf. Părinţi, câtă vreme întreg
corpusul Noului Testament este centrat pe zidirea mântuitoare a lui Iisus
Hristos. Mai multe aflăm din tradiţie, nu mai puţin importantă decât Scrierile
Sfinte, expresie a mentalului unui timp sau al unui popor. Sf. Fecioară Maria,
Născătoare de Dumnezeu, este cea mai cinstită între sfinţi, cum este şi faţă de
heruvimi şi mai preamărită decât serafimii. Sunt însemnele celei mai înalte trepte
de desăvârşire a omului. De altfel, trebuie spus, de-a lungul anilor, chipul de
o nespusă gingăşie şi îngăduinţă al Maicii Domnului a fost împodobit cu alese
cuvinte, rugăciuni de laudă şi mulţumire, recunoscând în ea, după spusa
Psalmistului, „Regina care stă de-a dreapta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată“.
Ea e „pururea fericită“ pentru că i s-a dăruit locul de supremă preţuire lângă
Mântuitorul nostru, haina ei de aur fiind smerenia, bogat înfrumuseţată de
puritatea fără de seamăn a sufletului şi de toate virtuţile îndumnezeirii.
Dintr-o Evanghelie apocrifă a lui Iacob, aflăm
că părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana, erau din Nazaret, că, trăind în
dreaptă credinţă, nu şi-au pierdut speranţa că vor avea un copil, deşi vârsta
le era demult depăşită. Nu au deznădăjduit, au răbdat îndelung, s-au retras din
lume, au postit, s-au rugat fără încetare, au plâns şi Dumnezeu a trimis îngerul
care le-a binevestit că fierbintea lor rugă a fost ascultată şi împlinită. Aşa
s-a născut Sf. Fecioară Maria, „Aleasa Domnului“, spre a da trup omenesc lui
Iisus Hristos, cum proorocise Isaia: „Iată fecioara va lua în pântece Fiu şi
vor chema numele lui Emanuel“, ca o asigurare pentru vecie că „Dumnezeu este cu
noi“. În rugăciunile lor, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au făgăduit că o vor încredinţa
pe Sf. Fecioară lui Dumnezeu şi au făcut aidoma, ducând-o la Templu pentru a trăi
în neprihănire, cinste şi bunătate şi rugăciune. Momentul este sărbătorit la 21
noiembrie.
Mai înainte însă de a putea spune „Dumnezeu
să fie cu noi“, îngerul Gavriil s-a dus în Templu la Preacurata Fecioară cu
vestea cea bună: „Bucură-te, cea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine“. Aşa
s-a făcut că, după blestemul şi osânda păcatului venit prin Eva cea veche, mântuirea
ne-a fost dată tot prin femeie, Fecioara Maria, prin care „ne-am împăcat cu
Dumnezeu“. Eva cea nouă şi Maică a vieţii veşnice lucrează osârduitor cu suflet
neobosit iubitor la timpul mântuirii noastre, dând plinătate tainică paradoxului
care uneşte fecioria cu maternitatea – neprihănirea cu înţeleapta grijă a
mamei spre înveşnicirea vieţii. Născătoarea de Dumnezeu este numită şi Eva
cea nouă deoarece a înnoit firea noastră vremelnică, după cum Hristos este Adam
cel nou. Între icoanele care ne-o aduc mai aproape pe Maica Preasfântă, una o
înfăţişează cu trei mâini – cu două dintre ele îl ţine pe Hristos, iar cu cea
de a treia ne ocroteşte pe noi. Cu această mână ne alină durerile, ne şterge
lacrimile, ne mângâie întristările, ne îndrumă şi ne înalţă rugile spre Fiul ei
şi Dumnezeul nostru; este mâna prin care harul lui Iisus Hristos, „Soarele
dreptăţii“, se pogoară asupra noastră.
„Întru înnoirea vieţii să umblăm“
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului aduce cu
ea ceva din lumina blândă a toamnei, promisiunea unui făr’-de-hotar, înmiresmată
şi risipind generos culorile roadelor care de care mai gustoase, care ocrotesc în
adânc pe cele viitoare. Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, ca prin cele ale
vremelniciei să trăim fiorul veşniciei. E ca şi cum plinul acestui timp mirific
îngăduie să întrevedem preaplinul de dincolo de fire de ne întrebăm cu David:
„Doamne ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe
el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste
l-ai încununat. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus
sub picioarele lui… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în
tot pământul“. Cu naşterea Sfintei Fecioare Maria, Dumnezeu ne-a minunat din
nou, Născătoarea de Dumnezeu fiind cinstită mai presus de îngeri pentru că a
slujit lui Dumnezeu şi s-a făcut pe sine Biserică a lui Hristos.
Abia ce ieşise din copilărie, Fecioara Preasfântă
spune îngerului Gavriil: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău“, socotindu-se
fericită că Domnul a căutat la smerenia ei. Ceva mai târziu, la nunta din Cana
Galileei, când Hristos a transformat apa în vin, Născătoarea de Dumnezeu, adresându-se
mesenilor şi fiecărui creştin, rosteşte: „Faceţi tot ce vă va spune El“, făcându-se
pe sine întâiul apostol al Mântuitorului, care s-a 
lepădat de sine şi L-a urmat
pe Hristos peste tot locul pe unde a umblat: a împlinit cuvântul Lui Dumnezeu,
dându-le chipul faptelor ziditoare cu o discreţie greu de imaginat pentru noi
cei de azi, atât de obsedaţi de „motivaţie“ şi „imagine“. În „motivaţie“ şi
„imagine“ se ascunde o formă vicioasă a „lepădării de sine“, pentru că nu e făcută
spre a lua crucea şi a urma lui Hristos, ci spre rătăcire şi pierdere în zarea înşelătoare
a lui „a avea“, într-o barbară entropie fiinţială. Când o femeie I-a zis Mântuitorului:
„Binecuvântat este pântecul care Te-a purtat…“, răspunsul nu a întârziat şi ne
este adresat nu mai puţin şi nouă, celor de azi: „Aşa este, dar mai fericiţi
sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el“. Totul se
rotunjeşte ca într-o îmbrăţişare atunci când Hristos, cu braţele întinse pe
lemnul Crucii, a spus Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău“, iar Sf. Apostol
Ioan: „Iată mama ta“ şi deloc întâmplător acesta este Apostolul Iubirii de la
care aflăm porunca cea nouă a lui Hristos: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum
v-am iubit pe voi aşa să vă iubiţi unul pe altul. În aceasta vor cunoaşte toţi
că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“.
Rememorând aceste cuvinte, ne-ar fi de folos
ca la început de an bisericesc să ne întrebăm dacă şi cât de mult suntem creştini.
Să avem mereu la inimă că, prin Apostolul Ioan, Maica lui Dumnezeu se face Maică
a omului, iar smerenia ei desăvârşită cu care ne înconjoară şi astăzi ne fereşte
de cele mai diferite forme de idolatrie care ne-ar putea arunca în hăul
absurdului.
În spiritul scrierilor Sf. Maxim Mărturisitorul
şi Andrei Criteanul, părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază faptul că teologia
mariologică este într-o strânsă corelaţie cu hristologia, Sf. Fecioară Maria,
numită şi „rai cuvântător“, fiind, deopotrivă, cea mai apropiată de Hristos şi
de om, întâia care a atins starea de îndumnezeire şi ne îndeamnă să o urmăm.
Maica Preacurată este rugătoare şi mijlocitoare plină de osârdie şi, cum găsim în
multe rugăciuni, are „puterea împreună alergătoare cu voirea“. Rugăciunile ei către
Cel la care „toate sunt cu putinţă“ sunt ascultate şi Iubitorul de oameni îi împlineşte
voia cu bucurie pentru că aceasta este şi în voia Lui într-un cerc virtuos al îndumnezeirii.
Desigur, nu mai puţin importantă cererea noastră şi cât de curată este inima
rugătorului ca să i se facă auzit glasul. Dintre rugăciunile închinate Maicii
Domnului de Sf. Efrem Sirul, ne îngăduim să amintim una din care şi spre care
duc toate: „Ocârmuieşte-mi viaţa! Povăţuieşte-o spre sfânta voie a Fiului tău şi
Dumnezeului nostru“.
La început de an bisericesc, înălţându-ne
sufletele întru bucuria naşterii Sf. Fecioare Maria, să avem viu în inimile şi minţile
noastre că urcuşul dumnezeirii se face „în duh şi în adevăr“, în spiritul
Sfintei Scripturi şi a tradiţiei pentru că „duhul dă viaţă şi litera ucide“. Să
umblăm întru înnoirea vieţii, după spusa Sf. Apostol Pavel, adică să facem în aşa
fel încât în timp ce chipul nostru din afară se trece, cel din interior să se înnoiască
odată cu lucrarea celor trei principale virtuţi: credinţa, iubirea şi speranţa.
Cum ştim că mai presus de toate este iubirea, să lucrăm cuvintele Sf. Apostol
Ioan: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu
adevărul“. Acest fel de dragoste ne face fii ai Bisericii celei sfinţite şi vom
simţi cum în inimă se înfiripă ca de la sine cântarea: „Naşterea ta, de
Dumnezeu născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit
soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, şi dezlegând blestemul a dat
binecuvântare, şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică“. De aici
privim spre cea de a doua mare sărbătoare a anului bisericesc, de pe 14
septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci, prin care suferinţa a fost convertită în
biruinţă, îndemn a ridica Crucea Mântuitorului şi în sufletele noastre deasupra
zădărnicirilor şi răutăţilor ce stau să ne piardă. Împodobindu-ne sufletele cu
ceea ce avem de preţ, să umblăm întru înnoirea vieţii, mereu alături având-o pe
Maica Sfântă, căreia ne închinăm şi-i spunem precum Eminescu: „Noi, ce din mila
Sfântului/Umbră facem pământului/ Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor;/Ascultă-a
noastre plângeri,/Regină peste îngeri,/Din neguri te arată,/Lumină dulce clară,/O,
maică preacurată/Şi pururea Fecioară, Marie!“.
