Cu
aceste cuvinte ale Mântuitorului se încheie Evanghelia Sf. Matei, încredinţând
că Hristos cel Răstignit şi Înviat rămâne cu noi în timpul care cu El şi prin
El a dobândit sens – de la vremelnicie la veşnicie. În veac, Hristos ne îndeamnă
neîncetat: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ şi o
putem face urmându-L, pentru că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Fi-va cu
noi în veac, aşa cum a fost din clipa în care, coborându-se, a sfinţit
vremelnicia. Părintele Stăniloae defineşte timpul ca distanţa dintre chemarea
lui Dumnezeu şi răspunsul dat de om. Să ne amintim doar de minunile făcute în
ziua de sâmbătă, culminând cu învierea lui Lazăr, pentru a arăta că „nu omul
este pentru sâmbătă, ci sâmbăta este pentru om“, adică timpul, care prin
Hristos respiră infinită lumină. Sfinţii Părinţi încredinţează că,
înomenindu-se, Hristos a făcut-o spre îndumnezeirea noastră în nehotărnicita
iubire divină care „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară“.
Scrie Părintele Dumitru Stăniloaie că „Umanitatea lui Hristos era pusă în valoare
neîntrerupt în tot ce făcea Hristos ca Dumnezeu. Tot ce era omenesc era a Lui
ca Dumnezeu. Şi tot ce era dumnezeiesc, era a Celui făcut om“. La începutul
propovăduirii, când Iisus Hristos a intrat în apa Iordanului spre a primi botezul
de la Sf. Ioan Înainte Mergătorul, acesta de departe văzându-L a spus: „Iată
mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“ într-o cuprinzătoare
caracterizare a operei mântuitoare a lui Iisus Hristos. Şi i-a fost dat acestui
„stâlp al pridvorului lui Hristos“, cum îl numeşte Vasile Voiculescu, să vadă
Duhul Sfânt în chip de porumbel şi glasul Lui Dumnezeu mărturisind: „Aceasta
este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit“. Şi totuşi, în închisoare
fiind, cel care L-a presimţit pe Hristos încă din pântecele maicii sale, s-a
îndoit şi a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe: „Tu eşti Cel care va să vină,
sau pe altul să aşteptăm?“. Cuvintele lui Hristos cuprind întreaga sa lucrare
de eliberare a condiţiei umane de consecinţele căderii din rai: „Duceţi-vă şi
spuneţi-i lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit – Orbii văd, şchiopii umblă,
leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte;
fericit este acela care nu se va poticni de Mine“. Se cuvine să rememorăm cu
glasul şoptit al inimii toate cele întâmplate atunci ca bucuria Învierii Domnului
şi Dumnezeului nostru să ne fie deplină, pregătindu-ne cu toată luarea aminte
sufletul spre a veni în întâmpinarea chemării: Veniţi de luaţi lumină!
Omul – fiinţă spre Înviere
Să
primim lumina Învierii din care, împărtăşindu-ne în fiecare zi, să stăruim a
împlini porunca cea nouă dată de Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu
v-am iubit pe voi!“. Începem, rememorând ultimele zile petrecute de Hristos până
la Răstignire pentru a trăi Învierea Sa ca preînchipuire a propriei învieri, înţelegând
de ce şi cum „omul nu este o fiinţă spre moarte“, ci spre înviere. Scria Părintele
Stăniloae: „Toate îl arată pe Hristos ca dând sens istoriei, dar şi ridicarea deasupra
legilor ei“. Minunile şi vestea cea bună aduse de Mântuitor au tulburat multe
minţi – pe unii spre încredinţarea că doar Fiul lui Dumnezeu le poate face, pe
alţii, dimpotrivă, spre teama că le va periclita efemera putere asupra
poporului. Fariseii şi cărturarii, cei care se considerau investiţi cu putere
de la Dumnezeu, l-au perceput ca un pericol şi şi-au pus în gând să-L omoare.
Pentru a evita o confuzie care se perpetuează păgubos, trebuie spus că fariseii
şi cărturarii (nu în sensul dat astăzi!) se constituiau în două partide
politice. Cu timpul, mulţi dintre ei au început a face din Dumnezeu un idol al
propriilor vanităţi şi se asemănau călăuzelor oarbe. Mândria pe care o afişau
sfidător era pe potriva lăcomiei şi în ambele întrezărim ceea ce,
perpetuându-se, a dus la criza contemporană – egolatria şi goana după bogăţia cea
prea lumească. Aşa s-a făcut că tocmai cei care ar fi trebuit să apropie
poporul de Dumnezeu au devenit o piedică, şi, psihologic, e de înţeles mânia
împotriva lui Hristos, care nu o dată îi mustră: „Vai vouă, cărturari şi
farisei făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că
voi nu intraţi şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre“, sau „Vai vouă, cărturari
şi farisei, că mâncaţi casele văduvelor, făcând îndelungi rugăciuni de ochii
lumii, pentru aceasta mare osândă veţi lua!“. Şi încă: „Vai vouă călăuze oarbe,
care spuneţi: De se va jura cineva de templu, nu-i nimic, dar de se va jura de
aurul templului, se leagă pe sine“. Atunci când Mântuitorul a văzut comerţul de
la poarta templul lui Solomon, El cel atât de blând şi răbdător a avut singura
reacţie de mânie de i-a dat pe toţi afară, a răsturnat mesele, a amestecat
banii zarafilor, iar celor ce vindeau porumbei le-a spus: „Luaţi aceasta de
aici! Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de neguţătorie!“. Furia fariseilor a
crescut şi, la paroxism, i-au cerut semn, iar Fiul lui Dumnezeu le-a spus: „Dărâmaţi
Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“. Orbiţi de sinele propriu, nu au
înţeles că Hristos era deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului şi cu
glasul deşertăciunii au zis: „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul
acesta! Şi tu îl vei ridica în trei zile?“. Nu au înţeles că „templul“ de care vorbea
Hristos era însuşi trupul Său. Chiar ucenicii aveau să-şi amintească aceste
cuvinte după Înviere. De la o zi la alta, ura fariseilor a crescut până la
punctul de fierbere al hotărârii de a-L ucide pe Hristos şi căutau o pricină
care să le justifice actul. Pentru aceasta rămân incriminaţi de-a pururi într-atât
încât, în vorbirea curentă, cuvântul fariseu este sinonim cu om prefăcut, făţarnic,
ipocrit. Înţelegem mai bine acest comportament evocând cea de a treia ispită cu
care a fost încercat Hristos în pustie. Atunci, ispititorul, arătându-i toate împărăţiile
lumii, i le-a promis cu o singură condiţie – să i se închine. Răspunsul a fost
categoric: „Mergi înapoia Mea Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului Tău să
i te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“. Un imbold perfid face ca omul să se
oprească la închinare, cumva mai uşoară şi fără să angajeze omenitatea în
plenitudinea ei. Cărturarii şi fariseii se închinau cu mare fast, o făceau în văzul
lumii dar atât şi nimic mai mult iar vorbele, meşteşugite altfel, erau
contrazise de fapte. La rându-ne, ne-ar fi de mare folos să ne întrebăm dacă nu
cumva doar ne închinăm lui Dumnezeu, fără a-L sluji, numindu-ne creştini, fără a
fi cu adevărat astfel.
Prilejul
căutat cu sârg de farisei a fost oferit de Iuda, unul dintre apostoli, cel care
avea în grijă banii şi care L-a trădat şi vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi.
A curs multă cerneală în scrierile despre Iuda, s-au emis diferite ipoteze,
dincolo de ele însă important e că banul (ce frumos îi spune poporul nostru
„ochiul dracului“!), investit cu o anume putere de abstractizare, poate orbi
atât de mult omul încât îl creditează cu valoare absolută, îi idolatrizează
funcţia care e una de schimb şi atât. Absolutizarea funcţiei banului deschide
drumul pe care „a avea“ substituie fraudulos pe „a fi“; un drum la a cărui capăt
este condamnarea de sine. A vrut să-i înapoieze, dar fariseii au refuzat banii
pentru „sângele nevinovat“ şi lui Iuda nu i-a mai rămas decât sinuciderea. E
destinul dramatic frânt al celor care aleg „jugul“ sclipitor al bogăţiilor, de
dau cezarului mai mult sau aproape totul, uitând de Dumnezeu, rătăcindu-se şi
pierzându-se în orizontul înşelător al lui „a avea“. Până la el, sărutul era semn
al păcii, dar Iuda l-a convertit cu viclenie într-unul al trădării şi vânzării.
Hristos
e dus în faţa sinedriului spre judecată, un proces dificil mai ales pentru cei
care, deşi aduseseră martori mincinoşi, nu reuşeau să-L biruie pe Hristos şi
nici nu aveau cum, sclavi neputincioş i ai propriei gândiri perfide. La limită,
Caiafa i-a pus întrebarea crucială: „Să ne spui dacă eşti Fiul lui Dumnezeu“,
iar Iisus, dezvăluindu-şi dumnezeirea, a făcut ca ura şi furia celor ce-L judecau
să ajungă la paroxism. A fost învinuit de hulire a lui Dumnezeu, pedepsită cu
condamnare la moarte, aşa încât Iisus este scos afară, bătut şi scuipat de preoţi,
de popor şi de soldaţi. Între cei de afară era şi Petru, care, atunci când
Iisus a fost înconjurat de soldaţi, s-a grăbit să-L apere şi a tăiat urechea
unuia dintre ei. Acum, victimă a atât de omeneştii frici, recunoscut ca unul
dintre cei apropiaţi de Hristos, s-a lepădat de El de trei ori. Îi spusese
înainte Hristos de această „lepădare“ şi, amintindu-şi, „a plâns amar“,
recunoscându-şi slăbiciunea şi remuşcarea pentru cele făcute.
Invocând
porunca divină „să nu ucizi!“, membrii sinedriului hotărăsc să-L trimită în faţa
lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeii. Cum acesta nu I-a găsit vină, L-a
trimis la Irod, tetrarhul Galileii şi Persiei, care, după ce Îl batjocoreşte,
Îl retrimite la Pilat. Procesul se reia şi, sub presiunea celor prezenţi şi
îndeosebi a nesăbuitei obsesii de putere, Pilat acceptă să-L trimită pe Hristos
spre răstignire. Sclav al slavei pământeşti, rămâne damnat de-a pururi şi, în
faţa Adevărului care „ne face liberi“ fiind, nu va afla nicicând răspuns la întrebarea:
„Ce este adevărul?“. Este drumul spre pierdere de sine al celor care sacrifică
adevărul de dragul puterii. Era în preajma sărbătorii pascale când guvernatorul
avea dreptul să elibereze un condamnat şi, într-o ultimă încercare de a aboli condamnarea,
întreabă poporul pe cine să elibereze: Pe Iisus sau pe Baraba? Răspunsul a venit
neîntârziat: „pe Baraba“... Iar Baraba era condamnat pentru revoltă şi omor.
„Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos?“. Răspunsul din partea celor de
la care s-a cerut clemenţă a venit ca un vifor: „Să se răstignească!“. Mai
mult, întrebaţi ce rău a făcut Hristos, au strigat: „Să se răstignească!“.
Conform cutumei, Pilat s-a spălat pe mâini zicând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului
Acestuia. Voi veţi vedea“. Într-un crescendo apocaliptic, mulţimea a strigat:
„Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“. Legal, nu mai era nimic
de făcut, Baraba a fost eliberat iar Hristos trimis să fie răstignit. Aici s-ar
putea spune cu o anume îndreptăţire că mulţimile erau manipulate, dar ar trebui
să cercetăm mai în adânc şi să reflectăm asupra analizei pe care Gustave le Bon
o face în „Psihologia mulţimilor“. Un lucru e cert: poporul în mijlocul căruia
a „binevestit“ şi a făcut atâtea minuni L-ar fi putut elibera, arătând milă
Celui care i-a miluit de atâtea ori.
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“
Îndată după ce Pilat, spălându-se pe mâini, şia delegat
dreptul de a graţia, a spus: „Ecce Homo!“. A arătat spre Hristos îmbrăcat în
hlamidă roşie şi purtând cununa de spini. Se obişnuia ca acela condamnat la răstignire
să-şi ducă singur crucea şi aşa a făcut şi Hristos, purtând, la propriu, nu
doar simbolic, pe umeri întreaga condiţie umană. Slăbit din pricina flagelării
la care fusese supus, Iisus mai că nu-şi poate duce crucea şi îi este dată spre
purtare unui trecător, Simon Cireneul, despre care se spune că apoi s-a convertit
la creştinism. E acel drum al Golgotei, unde tradiţia spunea că ar fi fost
îngropat Adam şi unde Avraam, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, ar fi dorit să-l
jertfească pe Isaac, dacă Domnul nu l-ar fi oprit. Golgota se afla în afara
Ierusalimului şi Sf. Ioan Hrisostomul spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului,
anume arătând universalitatea jertfei Sale.
Pe Golgota, Hristos Cel fără de păcat este răstignit
între doi tâlhari, pedeapsa cea mai chinuitoare şi umilitoare. Aici avea să se
confrunte cu cea din urmă ispită, care le recapitulează pe toate, căci unul
dintre răufăcători i se adresează: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine
şi pe noi“. O provocare pe care doar un făcător de rele o poate face şi la care
Hristos nu a răspuns. Surprinzător, a făcut-o cel de al doilea tâlhar, care, certându-l,
a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceiaşi osândă. Noi cu
dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta niciun rău n-a
făcut“. Urmează rugăciunea: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia
Ta!“. Cutremurătoare cuvinte, pentru unii poate chiar scandaloase, pentru că
până la el nu le rostise nimeni. Hristos răspunde: „Adevăr îţi spun Eu ţie: Astăzi
vei fi cu Mine în rai!“. Era, în felul ei, o promisiune pe care o merita, dacă ţineam
seama că ele urmează cuvintelor de pocăinţă încununate de mărturisirea că
Hristos este Domn, împreună făcându-l pe tâlharul cel bun întâiul cetăţean al raiului.
E pilduitor pentru cei care azi trăiesc după principiul „carpe diem“ – acest
tâlhar învaţă în ce fel trăirea clipei se poate deschide spre necuprinsul veşniciei.
Cum „limpede nu putem vedea decât cu inima“, să rememorăm
acele momente când mulţimile erau confuze şi dezlănţuite, când până şi
ucenicii, de spaimă, se risipiseră care încotro. Lângă cruce era doar Maica
Domnului, prin inima căreia trecea sabia durerii de care îi vorbise dreptul
Simeon, împreună cu apostolul Ioan. Privindu-i, Iisus a spus: „Femeie, iată
fiul tău“ iar „ucenicului cel iubit“: „Iată mama ta“. De atunci, Maica Domnului
este Maica noastră, care ne îndeamnă şi azi, ca odinioară la nunta din Cana
Galileii: „Orice vă va spune El, faceţi!“. Evanghelia Sf. Apostol Ioan este Evanghelia
Iubirii, de unde aflăm că viaţa veşnică este „Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. În grădina
Ghetsimani, Hristos cerea lui Dumnezeu, dacă e cu putinţă, să treacă acest pahar
de la El, adăugând îndată: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar.
Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“. Acum, în vacarmul ca de sfârşit de
lume, rosteşte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit“. Aşa începe
David Psalmul 21, continuând: „Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor
mele“. În acele clipe şi mai departe era mântuirea lumii de păcatele ei, pe
care „mielul lui Dumnezeu“ venise să le ridice cum profeţise Sf. Ioan Botezătorul.
Arătând paşii spre desăvârşirea la care ne-a chemat, s-a rugat: „Părinte, iartă-le
lor că nu ştiu ce fac!“. Să ne cercetăm mereu pe noi înşine spre a vedea dacă,
într-adevăr, cunoaştem resorturile cele mai profunde ale actelor noastre şi consecinţele
lor apropiate şi depărtate. Cum toate s-au făcut după rostul lor, „la plinirea
vremii“, parcă-L auzim pe Mântuitor: „Săvârşitu-s-a!“, adică lucrul pe care
Dumnezeu-Tatăl i L-a dat a face, l-a făcut, cum spunea în cuvântarea de despărţire.
Sf. Nicolae Velimirovici tâlcuieşte: „Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa abia
apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama: urmează ultimul, marele act: biruinţa
asupra morţii, Învierea, Slava!“.
Hristos vorbise ucenicilor cum „a treia zi va învia“ însă
ei nu erau încă pregătiţi să înţeleagă, cum unii nu înţeleg nici azi şi sunt
lansate tot felul de teorii. Adevărul rămâne în veac, indiferent de recunoaşterea
noastră. Învierea s-a petrecut în întunericul nopţii, în taina de nepătruns
care învăluia totul – păcate, neştiinţă, ură, nedreptate, temeri, speranţe...
Hristos Cel Înviat s-a arătat cu trup spre a da putere credinţei mântuitoare cuvintelor
ce pecetluiesc comuniunea cu El: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! S-a arătat
întâi femeilor mironosiţe, venite în zori la mormânt, după datină, şi care s-au
spăimântat văzând mormântul gol. De atunci, mormântul, locaşul morţii, rămâne
gol, căci Hristos a biruit moartea, a dat vieţii aureola veşniciei. De aceea
le-a spus: Bucuraţi-vă! Seara, trecând prin uşile încuiate, s-a arătat
ucenicilor spăimântaţi de prigoana ce se pornea asupră-le şi le-a dăruit pacea
Lui, de a făcut pe cei atât de temători luptători puternici în propovăduirea
credinţei creştine. Pe drumul spre Emaus, S-a mai arătat celor doi ucenici,
Luca şi Cleopa. S-a arătat, din nou, apostolilor, încredinţându-l pe nefăţarnicul
în credinţă Toma, care îl şi mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. A mai
fost apoi cea de a doua pescuire minunată, când Petru, exclus din ceata
apostolilor prin întreita lepădare de Hristos, a fost reprimit prin întreitul legământ
al iubirii. Unii gânditori văd în Petru o personificare a ascultării, care se
mai împiedică în îndoială, în teamă, în lepădare. În Ioan se dezvăluie întreagă
Iubirea, de aceea Mântuitorul spune că va rămâne „până voi veni“, adică a doua venire,
când fi-va timpul judecăţii. Până atunci, fiecare să ascultăm cuvintele spuse
lui Petru: „Tu urmează-Mă pe Mine!“.
În miez de noapte, când vom auzi
cuvintele „Veniţi de luaţi lumină“, să o primim cu credinţă, iubire şi speranţă,
s-o dăruim celor din preajmă şi împreună să mărturisim „Adevărat a înviat!“. Sf.
Apostol Pavel scria că dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ne-ar fi credinţa.
A înviat şi prin El se plineşte rostul omului de a nu fi robul veşniciei, ci moştenitor
al vieţii veşnice, investit cu puterea de a se ridica deasupra legilor
istoriei. O poate face, cum spunem în Tatăl nostru, sfinţind numele Ziditorului
şi Făcătorului nostru pe pământ prin lucrarea voii Sale celei bune, „cu râvnă şi
pricepere“, cu timp şi peste timp spre a fi, cum spune Vasile Voiculescu,
contemporani cu Dumnezeu.
