Ghidul Euro-Lupus recomandă, în tratamentul glomerulonefritei lupice, folosirea ciclofosfamidei cu administrare intravenoasă, urmată de administrarea azatioprinei ca medicament pentru menţinerea remisiei. Se pare că regimul de administrare în doză scăzută a ciclofosfamidei (în pulsterapie de 500 mg la două săptămâni, timp de șase săptămâni, până la o doză cumulativă de 3 g) urmat de administrarea azatioprinei oferă aceleași beneficii ca administrarea ciclofosfamidei în doză mare.

Regimuri terapeutice de inducere a remisiei

Identificarea unui pacient cu glomerulonefrită lupică clasa a III-a sau a IV-a sugerează un lupus agresiv, cu un prognostic rezervat, ameliorat semnificativ de introducerea terapiei imunosupresoare cât mai curând. În cazul terapiei cu ciclofosfamidă se cunosc două tipuri de terapii: tipul A în care se administrează 0,5-1 g/m2 lunar, timp de șase luni, sau tipul B în care se administrează 500 mg la două săptămâni, timp de trei luni. Studiile au arătat eficienţă similară între cele două tipuri de terapie, cu toate că episoadele de infecţii severe au fost raportate de două ori mai frecvent în grupul în care s-a utilizat doza mai mare de ciclofosfamidă, însă fără semnificaţie statistică.

Clasificarea glomerulonefritei lupice se poate realiza prin examenul histopatologic obţinut din piesa de biopsie renală.

Clasele I și II de nefrită lupică implică afectarea mezangiului renal prin depunerea de depozite cu sau fără hipercelularitate.

În clasa a III-a de nefrită lupică apare glomerulonefrita focală ce afectează mai puţin de jumătate din glomeruli.

În clasa a IV-a sunt afectaţi peste jumătate dintre glomeruli, fie pe anumite segmente, fie focal.

Clasa a V-a implică o nefrită lupică membranoasă, în timp ce în clasa a VI-a sunt descrise leziuni avansate de scleroză. Leziunile descrise la examenul histopatologic afectează rinichiul atât din punct de vedere vascular, cât și glomerular și tubulointerstiţial.

Abordare și efecte adverse

În tratamentul lupusului eritematos sistemic se pot utiliza: glucocorticoizii, antimalaricele (hidroxiclorochina), ciclofosfamida, azatioprina, metotrexatul, micofenolatul mofetil, inhibitorii de calcineurină etc.

Majoritatea persoanelor nu vor avea efecte adverse. Cele mai frecvente reacţii adverse ale ciclofosfamidei, care apar la peste unul din zece pacienţi, sunt hematologice (leucopenie, neutropenie), mielosupresie, greaţă, vărsături, alopecie și hematurie microscopică.

De asemenea, poate determina infertilitate, creșterea valorilor transaminazelor hepatice sau a bilirubinei ori afecţiuni cardiovasculare sau pulmonare. Ciclofosfamida este un medicament care poate fi utilizat atât în bolile neoplazice, cât și în bolile autoimune. Face parte din clasa citostaticelor, fiind inactivă in vitro și este activată de enzimele hepatice. Ea interferă cu întreg ciclul celular, acţionând în special în faza G2 prin interacţiunea dintre metaboliţii săi alchilanţi și ADN.

Ciclofosfamida se absoarbe complet în tractul gastrointestinal și este eliminată pe cale renală.