În poliomielită, detectarea la timp a cazului întâmpină dificultăţile diagnosticului de confirmare, dat fiind faptul că unei forme cu paralizie îi corespund cel puţin 200 de cazuri de infecţii polio fără paralizie, dar care constituie tot atâtea surse necunoscute.
Confirmarea cazului suspect de poliomielită se baza pe diagnosticul virusologic, de izolare şi identificare a virusului, pe asocierea cu un alt caz confirmat, sau pe paralizie reziduală persistentă după 60 de zile de la debut. Ca la orice început de program, definiţia de caz privilegia mai mult sensibilitatea în detrimentul specificităţii. Între timp, s-a evidenţiat faptul că nu se izola virusul polio din scaunul tuturor cazurilor de paralizie flască acută şi de la contacţi, într-o zonă cu incidenţa poliomielitei zero. A fost momentul în care au fost cooptaţi în investigaţie pediatrii şi neurologii; analiza datelor scotea în evidenţă că paraliziile acute flasce sunt de etiologii diverse, diagnosticul diferenţial polio – non-polio revenind laboratorului. Mai mult, s-a dovedit că paraliziile non-polio (inclusiv sindromul Guillain-Barré, mielita acută transversă şi nevrita traumatică) apar cu o frecvenţă de un caz la 100.000 de copii sub vârsta de cinci ani. Aşa a apărut în program noţiunea de caz compatibil cu diagnosticul de poliomielită, care rezolvă dificultatea, pe de-o parte, iar pe de alta, convingerea că multe din cazurile „compatibile“ reprezentau în realitate „erori de diagnostic“, având drept cauză depistarea tardivă a paraliziilor la distanţă de momentul debutului, a recoltării şi transportului incorect, ca şi a erorilor de laborator incriminate, mai ales, în anii de început ai programului. Fără îndoială, reducerea numărului de cazuri „compatibile“ viza eficacitatea investigaţiilor referitoare la cunoaşterea filiaţiei cazurilor şi a măsurilor de control a focarelor.
Conducerea programului de eradicare globală a poliomielitei a reacţionat printr-o revigorare a supravegherii şi prin creşterea frecvenţei activităţilor de supervizare (control/îndrumare), care reaminteau necesitatea detectării timpurii, a recoltării şi transportului adecvat al probelor, a controalelor de calitate a laboratoarelor. Pe măsură ce se acumulau datele investigaţiilor epidemiologice, a devenit din ce în ce mai evident faptul că transmiterea poliomielitei depindea în mare măsură de condiţia socio economică precară a populaţiilor respective, ceea ce a permis delimitarea zonelor de risc, în funcţie de incidenţă (nivelul epidemiei), acoperirea vaccinală, densitatea populaţiei, mobilitatea demografică, migraţia etc.
În America Centrală şi de Sud, zonele de risc identificate în perioada de început a programului se ridicau până la 10%. Campaniile de depistare a cazurilor noi s-au bazat pe cercetarea activă, „casă cu casă“ (mop-up), cu rezultate excelente, ultimul caz fiind raportat în anul 1991.
Exemplu: valoarea supravegherii active „casă cu casă“, a fost extinsă la nivelul globului, ca metodă eficace utilizată în cadrul programului.
După 22 de ani de la lansarea programului de eradicare globală, a devenit evident că programul are succes dacă există: • structuri de sănătate • mijloace adecvate de transport şi comunicare • vaccin • resursele financiare necesare adaptării „din mers“ a programului.
La finele anului 2009, rămăseseră endemice doar patru ţări (India, Afganistan, Pakistan şi Nigeria), cărora li se adaugă alte patru (Angola, Republica Democrată Congo, Yemen şi Etiopia) care raportau cazuri importante, ţări neconsiderate endemice deoarece transmiterea virusurilor polio în teritoriul propriu fusese întreruptă.
În iulie 2006, Namibia a raportat 150 de cazuri grave de poliomielită importate din Angola. De reţinut că, în această perioadă, mai multe ţări vecine cu Namibia au raportat cazuri „polio-compatibile“, veritabil semnal al dificultăţilor de supraveghere a acestor ţări sărace, care atrage atenţia.
Ameninţarea importului de cazuri în ţările în care transmiterea se întrerupsese s-a dovedit continuă în faţa acestei situaţii, OMS a fost nevoit să prelungească termenul eradicării cu 18 luni, manifestând optimism, ca o dovadă a încrederii în program şi a hotărârii de a-l continua până la obiectivul „zero cazuri polio“ pe glob.
În 2008, Tadjikistan a raportat cazuri de poliomielită la graniţa cu Nepal, iar în ianuarie 2010 raportează 128 de cazuri de paralizie flască în zonele limitrofe cu Afganistan şi Uzbekistan. La 23 aprilie 2010, laboratorul de referinţă (Moscova) găseşte şapte probe pozitive pentru virusul polio tip 1. La aceeaşi dată, numărul cazurilor de paralizie acută flască ajunge la 171, cu 12 decese, iar până la 11 mai 2010 fuseseră deja confirmate 52 de cazuri de poliomielită cu virusul polio tip 1. Acoperirea vaccinală declarată a fost de 86%. Ca răspuns la această situaţie, s-au organizat campanii naţionale de vaccinare antipolio începând cu 30 aprilie 2010.
Amintim că OMS Europa (Tadjikistan face parte din regiunea OMS Europa) a declarat întreruperea transmiterii virusului polio sălbatic în regiune la 21 iunie 2002. Europa este a treia regiune OMS în care s-a certificat eradicarea poliomielitei, după regiunea celor două Americi
(certificată în anul 1994) şi regiunea Pacificului de Vest certificată în anul 2000. Ultimul caz de poliomielită indigenă în Europa a fost identificat în Turcia la 26 noiembrie 1998. Copilul nu fusese niciodată vaccinat împotriva poliomielitei.
Îngrijorează şi regiunile nesigure pentru intervenţii în teren (ex.: sudul Sudanului, unde doar în oraşele aflate sub controlul guvernului supravegherea există cu adevărat).
În unele zone geografice (Asia de Sud şi Africa Subsahariană), eşecurile programului de eradicare pot fi explicate prin neonorarea rezultatelor scontate: beneficii economice, ameliorarea educaţiei, a serviciilor de sănătate, a asigurării resurselor.
Miza eradicării globale a poliomielitei este suficient de mare pentru continuarea eforturilor, învingerea dificultăţilor şi respectarea promisiunilor făcute: securitatea globală a sănătăţii publice.
