Trăim
vremuri avangardiste. Nu doar anul este nou, ci timpul în general,
istoria sub toate aspectele sale. Nu mergem pe drumuri bătătorite,
ci înaintăm în ținuturi virgine. Până și obiectele din jurul
nostru sunt noi, nicicând întâlnite până acum, dar la fel de
adânc încastrate în viețile noastre precum patul sau acoperișul.
Că lucrurile și evenimentele sunt polimorfe se vede cel mai bine la
nivelul limbii vorbite. Chiar și în rândul lingviștilor, există
două curente care nu fac decât să reflecte propria noastră dilemă
despre cum să ne trăim viața. Unul dintre ele este curentul
conservator, academic, normativ. Limba e bătută în cuie, are o
normă stabilită de oameni instruiți și specializați, iar
devierile sunt condamnabile. Așa stau lucrurile, de pildă, în
România, unde, dacă nu vorbești ca în DOOM2, îți vei atrage
disprețul public. E o tradiție de sorginte franceză, de la Rivarol
încoace. De partea cealaltă, se află lingviștii care au renunțat
demult să mai normeze ceea ce e de fapt un organism viu și proteic
și încearcă doar să țină pasul cu el. Așa fac, de exemplu,
lexicografii anglofoni de la Oxford University Press, care
decernează, de peste un deceniu, titlul de „Cuvântul anului”
acelei vorbe care a proliferat cel mai mult în vocabularul comun.
În
2016, acest cuvânt a fost post-truth.
Adică, în traducere liberă, ceea ce vine după adevăr. Cu alte
cuvinte, dacă în lumea clasică, previzibilă și defunctă a
părinților noștri, Adevărul era Rege, (mereu mi-aduc aminte de un
prieten care spunea că treaba noastră pe lume e să căutăm
Adevărul și Frumosul), astăzi el a fost detronat și Altceva i-a
luat locul. Ceva mai puternic decât adevărul. Mai prozaic,
dicționarul Oxford definește post-adevărul ca fiind circumstanțele
în care „faptele obiective au mai puțină influență în
formarea opiniei publice decât apelul la emoții și credințe
personale”. Cuvântul a apărut la începutul anilor ʼ90, având
ca strămoș direct „postmodernismul” și mulți verișori cu
același prefix, care denotă nu doar succesiunea temporală, ci
succesiunea „la tron”, adică decăderea importanței unor
concepte care păreau imuabile (de exemplu, „post-național”).
Însă a trebuit să vină anul 2016, cu alegerile din SUA, Brexit,
și numeroase alte evenimente mai mici dar asemănătoare ca natură,
ca să realizăm cu toții că popoarele libere aleg de bunăvoie să
trăiască în post-adevăr, că faptele și dovezile nu mai au
relevanță și că pot fi depășite foarte ușor închizând ochii
și mergând „pe instinct”, adică pe componenta animalică a
societății, ce poate fi dresată, domesticită, manipulată, dar
care poate să și explodeze, să scape de sub control, să fie
sălbatică și imprevizibilă.
„Post-adevărul”
nu este însă doar o chestiune politică. El e un fenomen invaziv,
manifest în toate straturile societății contemporane, inclusiv în
medicină. În ultimii ani, am încasat din plin șocul unor curente
de gândire iraționale, care păreau ușor de demontat cu dovezi și
argumente limpezi, dar care s-au dovedit inebranlabile, invulnerabile
și impenetrabile, precum ideile delirante din psihoze.
Antivaccinismul e prototipul, dar e însoțit de miriade de ramuri și
curente conexe, flagrant patologice și dăunătoare, dar în fața
cărora suntem dezarmați. Sau, mai bine-zis, armele noastre –
dovezile și rațiunea – sunt uzate moral și inofensive. E ca și
cum ne-am lua niște cuțitașe ca să înfruntăm un escadron de
tancuri. La început ne-am amuzat, am râs de cei care consideră că
boala canceroasă e o ficțiune capitalistă ca de niște clovni
suprarealiști, la fel cum ne-am amuzat și pe seama altor clovni
care acum conduc superputeri. Dar iată că a venit și era
postumoristică, în care capacitatea de a râde și-a pierdut
efectul sanitar pe care puteam cândva să contăm. Ne-a cam pierit
zâmbetul de pe buze. Suntem deja în situația în care e imprudent să
fii vocea rațiunii. Riști să îți pierzi pacienții și
credibilitatea. Și asta pentru că, odată cu venirea la putere a
ideilor post-adevărate, deținătorii lucrușorului derizoriu numit
„adevăr” au constatat că au
pierdut accesul la inimile oamenilor.
Asta am pățit și noi, medicii. Nu știu exact când s-a întâmplat,
dar suspectez că lucrurile erau deja înfăptuite demult în
momentul când ne-am dat noi seama. Erau câțiva aleși în fața
cărora oricine își putea etala în siguranță cele mai profunde
temeri și cele mai improbabile speranțe: preotul, doctorul,
profesorul – triada clasică, străveche, a afectivității
occidentale. Acum însă acel contact direct, foarte intim, ne este
interzis. Tot trebuie să ne facem treaba, nu suntem scutiți de
obligația asta. Și dacă plecăm, tot trebuie să o facă cineva.
Doar că avem sarcina imposibilă de a clădi o relație cu pacienții
noștri, care nu mai poate fi nici rațională, pentru că rațiunea
s-a devalorizat, nici emoțională, pentru că acea cale nu ne mai e
permisă. Alții beneficiază de ea și, oricum, nu suntem noi
funcționari publici? Funcționarul public nu accesează emoțiile
celui pe care îl slujește, el e întruparea neutralității
instituțiilor statului. Legile nu acceptă subtilități, pentru că
seamănă prea mult cu compromisurile și transgresiunea.
Așadar,
ce ne așteaptă, dragi colegi, în anul care vine? Nimeni nu știe.
Ceva nou, nemaivăzut, oricum. Va trebui, cumva, să ne reinventăm
rolul și asta fără să abdicăm în niciun fel de la regulile
noastre, de la jurământul depus. Dacă mă întrebați pe mine,
cred că va trebui să facem asta cu fiecare pacient, cu fiecare om
pe care îl întâlnim, în parte. Răspunsul va fi departe de
social, departe de forțele ciudate care bântuie spiritul vremii, în
unicitatea individuală. Asta înseamnă că nu vom avea prea curând
ghiduri și protocoale potrivite. Va fi greu, riscant, ca mersul pe
sârmă. De abia aștept.
