A dispărut inscripţia de la intrare cu vorbele lui Francisc Rainer: „Anatomia este ştiinţa formei vii“. În locul vechii table – falduri textile. Deasupra tronează, – semn al „updatării“ – marele ecran alb. Mi-am regăsit locul în Amfiteatru şi am văzut că plăcuţa rabatabilă a primit între timp un nume, „Emy“, scris cu creion chimic, şi – strivite pe la încheieturi – rămăşiţele unei gume de mestecat. (Apropo: de la „modernizata“ toaletă studenţească lipsesc oglinda, colacii de pe scaune, hârtia igienică… – semn că Igiena comunală se predă, încă, pur teoretic!)

   Închid ochii şi-l rechem din amintire pe bonomul profesor Iagnov ridicând braţele ca nişte trompe – anume ca noi să vedem în spaţiu când proclamă: „Eu sunt uterul!“ Sau, pentru că mă aflu în preajma zilei de 7 noiembrie, recitesc, în memorie, lozincile de pe pereţi: „Trăiască Marea Revoluţie Socialistă, Trăiască Prietenia Româno-Sovietică!“ Îl aud pe exigentul şi uşor iritabilul profesor de biochimie Mircea Mezincescu („Mai bine îmi spuneai nea Mircică decât tovarăşe profesor!“) cum, enervat de un grup de colegi neatenţi de sub una dintre lozinci, îi admonestează: „De la Trăiască la dreapta, toată lumea iese afară!“

   Dar, nu. Au trecut 50 de ani. În Amfiteatru are loc o întâlnire de un fel deosebit. Creştete albe sau încărunţite, profiluri de efigie, priviri blânde sau uşor descumpănite, îndreptate în jos sau timid înainte. Are loc întâlnirea medicilor pensionari, la care m-a invitat insistent, din partea organizatorilor, inimoasa doamnă doctor Virginia Ioan. Mă uit mai atent la actualii mei „colegi“ de Amfiteatru. Sunt aici, laolaltă, figuri remarcabile de foşti dascăli, ţinute vârstnice, dar pline de prestanţă, siluete îmbătrânite prematur, dar şi chipuri luminoase, radiind tinereţe. Ne privim cu interes unii pe alţii ca după (o lungă) vacanţă. Vârstele biologice diferă, par să înceapă de pe la 45 de ani (în stagiul de Medicală, profesorul C. C. Dimitriu ne demonstra practic că vârsta din buletin nu e cea reală, vârsta biologică fiind de interes medical) şi continuă destul de mult. Îngrijorarea sporeşte ridurile. Vorbitorii se referă la modul de calculare a pensiilor. Se prezintă pericole potenţiale, sugestii şi dorinţe de perfecţionare. O altă tristeţe este lipsa unui sediu, a unei Case a Corpului Medical în care să poată fi găzduită – laolaltă cu Cenaclul „Ion Ţuculescu“ şi cu Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România – Asociaţia Medicilor Pensionari*. Cuvântul de întâmpinare al organizatorilor fusese: „Niciodată nu rămânem cu adevărat singuri“. Încheierea a cuprins şi îndemnul de a ne pune nădejdea în Dumnezeu şi în Sfântul Luca. Dar, iată tinerii! Un student din anul al patrulea, după obişnuitele laude adresate „experienţei“, arată destul de convingător că la îndemâna noastră se află respectul pe care ni-l datorăm nouă înşine. Un grup de instrumentişti încheie frumos, tradiţional, cu muzică de cameră, reuniunea. Timp în care gândul îmi zboară spre un interlocutor din Japonia, care-mi explica de ce s-a mărit în ţara lui vârsta de pensionare. Înainte vreme, spunea, se ieşea la pensie pe la 45–50 de ani. Pensionarii se dedicau artelor. Aşa au apărut multe dintre capodoperele artei japoneze. Dar acum nu se mai pot lipsi de expertiza lor, zicea, „pentru că riscăm ca însăşi Japonia să iasă la pensie“. Aveam pe atunci proaspăt în gând „miracolul japonez“ şi explicaţia m-a surprins. Totuşi, mi-am zis, vârsta biologică a unora poate recomanda pensionarea… Şi mi-am amintit experienţa daneză: la o anumită vârstă şi vechime în muncă, angajatul îşi poate alege ritmul de ieşire la pensie, la început cu o oră pe zi, apoi cu două, cu trei, până la ieşirea totală. Pentru orele lucrate va primi leafă, pentru celelalte – pensie. Cineva – cu mai multe probleme – poate parcurge rapid perioada; altcineva, pe care puterile şi dorinţa de muncă îl ţin, îşi poate prelungi mult ieşirea la pensie.

   Dar muzica s-a terminat şi, odată cu ea, argumentele mele.