Dacă acest serial se prelungeşte, meritul
aparţine autorilor Dicţionarului,
inclusiv în cazul unor extensii, divagaţii (sper) interesante.
Acum încep cu o problemă capitală a limbajului
medical, rigoarea termenilor utilizaţi. Citez mai întâi din articolul
„Docimazia filologică“, publicat recent de strălucitul eseist Sorin Lavric (n.
1967, absolvent al Facultăţii de Medicină – 1993 şi al celei de filosofie –
1996, doctor în filosofie 2005; v. Dr. Mihail Mihailide –
„Literatura artistică a medicilor“, vol. I, Ed. Viaţa Medicală Românească,
2009, pp. 368–70) în rubrica sa „Cronica ideilor“ din România literară:
„docimazia (dokimasia în
greaca veche) e un termen care a fost exilat în stricteţea fără audienţă a
jargonului medical“. Cu consideraţia cuvenită distinsului scriitor (v.
Sorin Lavric – „10 eseuri“, Ed. Humanitas, 2010), trebuie să susţin totuşi
stricteţea limbajului medical. Pe care nu-l putem denumi în totalitate jargon,
iar audienţa sa – mă refer la o parte din populaţie – se află în continuă
expansiune.
Menţinerea acurateţei termenilor medicali
este mereu ameninţată de cauze ce pot proveni din interiorul corpului medical (în
acest caz putem vorbi şi despre jargon), dar îndeosebi din cauze exterioare. Într-o
carte intitulată „Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate“ (Ed. ALL, 2001), de Adriana Stoichiţoiu-Ichim, autoarea observa că
„Terminologia medicală reprezintă, după 1989, principala sursă de metafore
publicistice, utilizate în contexte social-politice şi economice“ (p. 67). Între
timp, metaforizarea s-a convertit câteodată într-o producţie de injurii.
O paranteză necesară: controversata
corectitudine politică reprezintă un izvor nesecat de alterare a vocabularului
medical. În continuare, ofer cu o nedisimulată încântare şi îngrijorare o adevărată
perlă, constând în încercarea de modificare a denumirii unui termen anatomic: „proeminenţă
laringiană“ în loc de „mărul lui Adam“. Comitetul federativ de
terminologie anatomică, reunit în congres la Sao Paolo, în septembrie 1997, a
decis că ar fi mai bine să se desemneze în viitor mărul lui Adam sub numele de
„proeminenţă laringiană“, deoarece Adam nu face parte obligatoriu din toate
culturile. De asemenea, s-a propus, la acel congres memorabil, să se abandoneze
denumirea „tendonul lui Ahile“, înlocuind-o cu alta mai neutră, dar şi insipidă:„tendon
calcanean“. Pentru confirmarea autenticităţii, citez sursa: „Politiquement
correct. Dico du Parler pour ne pas dire“ (Les Éditions de Paris Max
Chaleil, 2011, 188 pp.). Autorul dicţionarului este cunoscutul scriitor şi
jurnalist francez Pierre Merle (n. 1946, Paris), care a scris peste 40 de cărţi
(nu broşuri), majoritatea apărute la edituri precum Seuil, PUF şi Hachette.
Citatul e comic, dar invenţia americană denumită corectitudine politică a întors
pe dos mulţi termeni medicali.
Unul dintre termenii medicali utilizat
constant în afara rostului său este „metastază“, încât cine are răbdare să mai
asculte sau să citească îşi dă seama că e ceva în neregulă cu înţelegerea
sensului acestui cuvânt. E posibil ca DEX-ul să fie în cauză, deoarece conţine
numai definiţia metastazei de origine infecţioasă. Trebuie să revenim la Dicţionarul de
microbiologie generală şi biologie moleculară, în care definiţia
este corectă: „metastază (gr. methastanai = a pleca în alt loc) –
proces de diseminare a unui agent patogen localizat în organism sau a unor
celule maligne (tumorale) la un situs secundar îndepărtat cu care nu au nicio înrudire.
Transmiterea se face pe cale limfatică sau sanguină. În cazul celulelor
maligne, metastazele sunt favorizate de faptul că sunt legate de forţe de
adeziune inferioare celor care unesc celulele normale, de mobilitatea lor
amoeboidă mărită (de peste 100 de ori comparativ cu celulele normale), de creşterea
invazivă necontrolată, de pierderea specificităţii de asociere numai cu
celulele identice, precum şi de modificările complexe structurale, fizice şi
biochimice, care cresc capacitatea de invazie“ (p. 729). De fapt, în prezent,
este pe cale să se împlinească ceea ce întemeietorul Institutului Oncologic din
Cluj-Napoca, prof. dr. I. Chiricuţă, scria cu o intuiţie excepţională în 1984:
„Clinica umană şi veterinară, biologia generală, biochimia, biofizica, biologia
moleculară, imunobiologia, genetica, endocrinologia, virusologia şi multe alte
discipline colaborează strâns la lămurirea enigmei cancerului. Clinicianul nu
mai poate face faţă acestei boli fără să-i cunoască bine aspectele biologice
fundamentale“ (citat din prefaţă la „Oncologie generală“, vol. I, sub redacţia
I. Chiricuţă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984). Între timp, deşi enigma
cancerogenezei nu este descifrată, sunt evidente progresele în unele tipuri de
cancer, în diagnostic sau în terapie. Mai apar şi „inventatori“ de diagnostice
rapide, nu rareori intens mediatizaţi.
Ce soartă are însă termenul metastază?
Utilizat atât de mult şi în afara medicinii, ar trebui să planeze asupra sa
riscul decăderii, cum s-a întâmplat în alte cazuri. Totuşi, el rezistă, iar
pentru că bolnavii îl cunosc, în buletinele de rezultate, îndeosebi în
imagistică, se utilizează diverse eufemisme. Cât de justificate? Inevitabile, aş
zice, când nu există certitudinea diseminării metastatice, de exemplu în cazul
investigării scheletului la pacienţii vârstnici. Apoi, uneori apar metastaze
unice; o literatură întreagă, cu controverse.
Îmi permit o predicţie terminologică: am
observat că în engleză se utilizează frecvent în cancer sintagma „metastatic disease“ (boală
metastatică). Ea corespunde realităţii clinice şi presupun că se va consacra.
Nu ne despărţim încă de Dicţionar,
pentru că îmi pare util să mă opresc asupra unor termeni potriviţi pentru
includerea în vocabularul medical de bază. Deocamdată, voi menţiona câţiva
receptori. Cu destul curaj, pentru că altfel numărul de receptori identificaţi,
cu numeroase subtipuri, a crescut exponenţial. Clasificările publicate anual, îndeosebi
sub egida revistei Trends
in Pharmac Sci, au devenit mai stufoase decât jungla Amazonului. Ordinea e
o iluzie, din cauza criteriilor numeroase. Câţi receptori există? Cred că
singurul adevăr rezistent ni l-a oferit Paul Ehrlich (1854–1915, Nobel pentru
Medicină în 1908). Cea mai valoroasă idee a sa a fost cea privitoare la existenţa
receptorilor: „Corpora
non agunt nisi fixata“ (Corpurile/substanţele nu acţionează dacă nu se fixează).
Dar să ne întoarcem la Dicţionar,
citând mai întâi două tipuri de receptori: r. Toll şi r. tip Toll,
descrişi de J. A. Hofmann şi, respectiv, B. A. Beutler, laureaţi Nobel pentru
Medicină în 2011, datorită descoperirilor privind activarea imunităţii naturale(innate
immunity).
