Nu ne despărţim încă de ediţia cea mai
recentă a cărţii lui Bruce Alberts şi colab. Începem cu un citat din prefaţă:
„La a cincea ediţie a acestei cărţi, ne uimim în faţa informaţiilor acumulate
în câţiva ani. Dar noi suntem încă şi mai stupefiaţi şi descurajaţi în faţa
sofisticării mecanismelor pe care le întâlnim. Cu cât pătrundem în profunzimea
celulelor, cu atât realizăm cât ne mai rămâne să înţelegem. Pe vremea inocenţei
noastre, când lucram la prima ediţie, salutam identificarea unei singure
proteine – să spunem un receptor – ca un mare pas înainte. Ştim actualmente că
fiecare proteină face parte dintr-un complex, cuprinzând multe alte proteine
ce formează sisteme de colaborare, reglând activităţile lor în mod subtil şi
care sunt menţinute în poziţii specifice prin legătura cu proteine de susţinere
ce dau uzinei chimice o structură spaţială bine definită“. Să ne limităm la
acest citat, deşi întreaga prefaţă e captivantă. Acest „pe vremea inocenţei
noastre“ – adică în preajma anului 1986 – cred că e mai mult o încurajare
pentru cititori, pentru că, îmi amintesc, şi prima ediţie era complexă, iar
cea de faţă e copleşitoare prin revoluţia în materie de molecularizare. Iată
câteva date descriptive ale acestei ediţii: 1.601 de pagini (cu numeroase
subiecte tratate mai presus decât orice concurenţă; doar un exemplu: „Biologia
celulară a infecţiei“ – pp. 1501–24), la care se adaugă un glosar de 40 de
pagini, conţinând termenii cheie, subliniaţi în text cu aldine. Toţi aceşti
termeni trebuie incluşi în dicţionarele medicale generale. Un index (49 de
pagini), cu minuscule extreme, asigură prin aldine accesul la intrarea
principală a cuvântului, cuvintele marcate cu F trimit la o figură, cu FF
la un set de figuri (în care se combină reprezentări schematice şi imagini ale
aceleiaşi structuri celulare obţinute prin diverse tehnici, mai vechi sau mai
noi), iar cu T cele ce trimit la
tabele. Un volum separat („Carte de exerciţii“), de 587 de pagini, scris de
John Wilson şi Tim Hunt (colaboratori la „Biologia moleculară a celulei“), conţine
soluţiile problemelor de la sfârşitul fiecărui capitol al cărţii de bază, în
număr de peste 2.000, acestea fiind organizate în categoriile următoare: definiţii,
adevărat/fals, exerciţii de reflecţie, calcule, analize de date. Toate soluţiile
problemelor din „Cartea de exerciţii“ sunt prezentate într-un CD asociat
acesteia.
Pentru
că, în curând, se va împlini un secol de la naşterea lui George Emil Palade (n.
19 nov. 1912, la Iaşi; d. la vârsta de 95 de ani, la Del Mar, California, SUA),
să ne reamintim că el este întemeietorul biologiei celulare moderne şi
personalitatea cu cea mai mare influenţă în dezvoltarea acestui domeniu.
Profesorul Palade afirma că „bolile sunt malfuncţii celulare cumulate“, iar
„funcţiile trebuie înţelese prin structuri şi structurile prin funcţii“. Cu
certitudine, George Emil Palade a avut o influenţă determinantă asupra elaborării
cărţii lui Bruce Alberts, deoarece au lucrat împreună ca editori ai revistei Annual Review of Cell Biology. G. Em.
Palade a fost un vizionar: „prin analiza bolilor la nivel celular devine
posibilă împlinirea unui vis de secole – înţelegerea acestora ca rezultat al
disfuncţiilor celulare“.
„Biologia moleculară a celulei“ nu a fost
tradusă în română, iar în prezent nu-i nicio speranţă. Dar răsunetul ei internaţional
a ajuns, în mod firesc, şi la noi, cartea a circulat (iar acum observ că au
devenit accesabile pe net, cu ceva efort de căutare, fragmente consistente din
carte, în limba engleză), fiind utilizată frecvent, textul iniţial prelucrat
rareori (sper) cu o dilematică utilizare a ghilimelelor. După cum prea bine se ştie,
în cazul publicaţiilor ştiinţifice este necesar şi acordul autorilor pentru
preluarea oricăror date (figuri, tabele, grafice). Pe care, cel mai adesea, aceştia
îl acordă cu amabilitate.
În continuare, un comentariu ce poate stârni
reacţii adverse – nu în masă, ci doar într-o zonă limitată a disciplinelor
biomedicale fundamentale. În observaţia ce urmează, mă aflu în deplin acord cu
acad. O. V. Popescu, recunoscându-i chiar prioritatea, deoarece şi-a exprimat –
cu francheţea ce-l caracterizează – opinia, în faţa colegilor dintr-un anumit
centru universitar. Este vorba de o confuzie sau o interpretare greşită a
titlului cărţii lui Bruce Alberts şi colab., Molecular Biology of the Cell. Foarte uşor de tradus în română:
„Biologia moleculară a celulei“. Or, există la noi în ţară discipline denumite
„Biologie celulară şi moleculară“. Ceea ce nu înseamnă doar studiul exclusiv al
celulei, ci şi cel al biologiei moleculare. Chiar dacă unii nu acceptă că
„Biologia moleculară nu este prin ea însăşi o disciplină, ci expresia comodă
pentru a desemna molecularizarea biologiei“ (citat din articolul precedent),
omeneşte este imposibil să înţelegi şi să stăpâneşti mulţimea crescândă de
concepte şi tehnici, adesea cu origine în chimie şi în fizică, precum şi
aparatele modulare hibride, din unele laboratoare de cercetare puternice, pe
care nu le găseşti în niciun catalog de aparatură. Apoi, totul în biologie şi
medicină se molecularizează. De pildă, după anul 2000, revista cel mai bine
cotată ISI din lume, European Journal of
Nuclear Medicine a devenit European
Journal of Nuclear Medicine and Molecular Imaging. Evident, imaginile
moleculare din medicina nucleară se obţin cu o aparatură şi cu
radiofarmaceutice ce nu sunt la îndemâna oricărui nuclearist. Dar viitorul sună
bine în acest domeniu.
Revenind la aspiraţia unor discipline de
biologie celulară şi moleculară, ea nu trebuie retezată cu totul. Nu pentru că
e greu să-mi imaginez că, după acest articol, disciplinele respective vor opta
pentru o denumire realistă. Ci, deoarece este posibil ca unii dintre membrii
colectivelor respective să stăpânească o anumită tehnică de biologie moleculară
(după un necesar stagiu în străinătate) pe care s-o prezinte nu numai studenţilor,
dar şi doctoranzilor.
Una e să citeşti şi cu totul altceva să înţelegi,
după ce ai lucrat efectiv. Evoc ceva din experienţa proprie: am lucrat efectiv
(adică direct) tehnicile de criofractură în vid (freeze-etching) şi microanaliză nucleară, utilizând ca model
experimentul eritrocitul matur de om. Şi m-am confruntat cu o mulţime de
dificultăţi, îndeosebi artefacte, de care depinde acurateţea rezultatelor. După
cum, am ajuns la lectura critică a articolelor publicate de diverşi autori
pornind de la rezultatele obţinute cu aceste tehnici.
Închei cu optimism: tehnicile de biologie
moleculară trebuie propagate de cei competenţi. Mă gândesc la tinerii plecaţi
pe meleaguri mai favorabile (consacraţi într-un domeniu precis al biologiei
moleculare) care, sunt convins, nu-şi uită alma
mater, chiar dacă pe mentorii din tinereţe (dacă au fost) i-au cam şters
din memorie.
