Am ajuns la vocabularul din domeniul biologiei moleculare, alcătuit din
termeni la a căror definire acad. O. V. Popescu a trudit îndelung. Natural, ne
interesează îndeosebi cei în relaţie cu medicina. Deoarece Dicţionarul a fost tipărit într-un tiraj mic, cred că imprimarea
unui CD (ieftin) ar permite accesul la un tezaur, adevărat regal de definiţii.
Să ne oprim – e firesc – mai întâi asupra
definiţiei biologiei moleculare:
„ramură a ştiinţelor biologiei, care, utilizând concepte şi tehnici din fizică şi
chimie, vizează explicarea proprietăţilor fundamentale ale organismelor vii, în
funcţie de proprietăţile fizico-chimice, structura, funcţia macromoleculelor
componente (ADN, ARN, proteine) şi a interacţiunilor dintre ele (Weaver, 1938;
Astbury, 1939)“. Nu am găsit o definiţie mai cuprinzătoare. Una perfectă nu
există, iar altele (zeci) sunt limitate, reducţioniste. Completând datele
asupra celor două nume citate în paranteza de la finalul definiţiei de acad. O.
V. Popescu, se cuvine să adaug următoarele: Warren Weaver (1894–1978) a
inventat în 1938 termenul de biologie moleculară. A fost o chestiune de pură
imaginaţie, deoarece Weaver, matematician de formaţie, rămâne cunoscut ca unul
dintre pionierii traducerii automate şi o importantă figură de promovare a ştiinţelor
în SUA prin intermediul fundaţiei Rockefeller. Mai mult, el a dezvoltat, în
colaborare cu Claude Elwood Shannon (1916–2001), teoria informaţiei. Al doilea
nume citat, William Astbury (1898–1961), fizician şi pionier în studiul
moleculelor biologice prin difracţie cu raze X, a oferit, prin lucrările sale
asupra keratinei, lui Linus Carl Pauling (1901–1994, laureat Nobel pentru
Chimie în 1959 şi pentru Pace în 1962) datele necesare pentru descoperirea
elicei alfa (alfa helix), conformaţie
de bază a structurii spaţiale a proteinelor. De fapt, Astbury încerca să
descifreze misterele calităţii stofei englezeşti şi aşa a ajuns la studiul
keratinei din firele de lână. Cu meticulozitate, urmărea „petele“ de difracţie
a razelor X produse conform ecuaţiei lui Bragg (W. Bragg, L. Bragg, Nobel
pentru Fizică în 1915, tatăl şi fiul, la 25 de ani cel mai tânăr laureat din
toate timpurile). Când keratina era etirată (alungită prin procedee termice şi
mecanice), petele de difracţie se distanţau, de unde ipoteza sa că proteina
prezintă două forme de structură secundară: a helix şi b de tip pliat.
Confirmarea definitivă a obţinut-o studiind fibroina – proteina din firele de mătase
naturală, având ca structură secundară doar forma b. A analizat sute de
proteine, studiind, de asemenea, structura ADN, în 1937 depăşind primele etape în
înţelegerea acesteia. Lucrările sale erau cunoscute şi în Suedia, dar nu ştiu
dacă a fost recomandat vreodată pentru consacrarea supremă. Oricum, O. T.
Avery (1877–1955) este cel mai nedreptăţit cercetător din domeniul geneticii
moleculare, deoarece a descoperit în 1944 rolul ADN de purtător al eredităţii.
O serie de „voci dizidente“ (expresia unui responsabil al Fundaţiei Nobel) au
amânat premierea sa până la uitare.
Meritul lui Astbury este consacrarea ideii că
difracţia cu raze X reprezintă cea mai importantă metodă pe care fizica a
oferit-o cercetătorilor structurilor vii. Iar momentul crucial al rezultatelor
obţinute cu această metodă este data de 25 aprilie 1953, când Watson şi Crick
au descris în revista Nature, în 900
de cuvinte, pe o pagină, dubla elice a ADN. Istoria întreagă e mult mai complexă,
redată cu o admirabilă sinceritate de J. D. Watson în „Elicea vieţii“ („Double Helix“, în original) Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970. Rafinarea metodei (prin creşterea rezoluţiei şi computerizare)
o menţine şi în prezent pe prima linie.
„Biologia moleculară nu este prin ea însăşi
o disciplină, ci o expresie comodă pentru a desemna molecularizarea biologiei,
altfel spus, rolul central al abordării moleculare în studiul vieţii.“ Iată un
citat din Encyclopédie Universalis,
ultima ediţie, un adevăr, poate surprinzător pentru unii.
Urmează argumente pe care ni le oferă o
capodoperă apărută în primă ediţie în 1986, intitulată Molecular Biology of the Cell (tradusă imediat în franceză, cu
titlul „Biologie moléculaire de la
cellule“, Flammarion, Paris). Autorii: B. Alberts, D. Bray, J. Lewis, M.
Raff, K. Roberts şi J. D. Watson. În îndelungata mea „carieră“ de cititor, nu
am mai întâlnit altă carte în care rigoarea ştiinţifică să coabiteze cu un stil
de o frumuseţe chiar fără seamăn. Fără nici cea mai mică urmă de glisare spre
popularizarea ştiinţifică. Odinioară, cu ocazia primei ediţii, un profesor de
medicină internă o asemăna cu un poem în proză. Am mai scris: există cărţi ştiinţifice
trăite, izvorâte din experienţa şi gândirea proprie a autorilor şi compilaţii,
unele suportabile, altele fără niciun căpătâi. Cartea lui B. Alberts şi
colab. face parte din prima categorie.
Meritul principal, recunoscut, în elaborarea
capodoperei (apărute în 2011 în ediţia a cincea, eu fiind posesorul variantei în
franceză) îi revine lui Bruce Michael Alberts (n. 1938, v. foto). Format la
Harvard University, unde şi-a susţinut şi doctoratul, cu stagiul postdoctoral
la Geneva, în laboratorul lui Richard Epstein, din 1974 a devenit profesor
titular la Princeton University. În 1976, a acceptat poziţia de profesor şi şef
adjunct al Departamentului de biochimie şi biofizică al Universităţii
California – San Francisco. A efectuat cercetări originale îndeosebi asupra
complexelor proteice care permit replicarea cromozomilor în timpul diviziunii
celulare. Performanţele ştiinţifice l-au propulsat pe cunoscuta listă de
nobelizabili Thomson-Reuters.
A primit numeroase titluri, distincţii şi
premii. Cu totul selectiv, menţionez: Comandor al Ordinului Imperiului Britanic
(2005), membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe (1978), premiul Societăţii
Americane de Cancer (1980), iar în 2006 i s-a acordat titlul de membru de
onoare al Academiei Române. Unele informaţii mi le-a oferit acad. O. V.
Popescu.
Bruce Alberts s-a preocupat constant de
ameliorarea ştiinţei educaţiei, dedicând mult timp proiectelor sale educaţionale,
precum City Science, program prin
care se urmăreşte îmbunătăţirea învăţământului ştiinţific în şcolile
elementare din San Francisco. Totodată, el a făcut parte din boardul Academiei
Naţionale de Ştiinţe (SUA), în cadrul proiectului de iniţiere în bazele ştiinţei
a tinerilor cercetători.