Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Știri

Dicţionar de microbiologie generală şi biologie moleculară (11)

Viața Medicală
Prof. dr. Valeriu RUSU vineri, 21 septembrie 2012
   Ultimul articol din acest serial. În căutarea unor termeni, ne oprim la vasta secţiune din Dicţionar dedicată proteinelor, „cărămizile vieţii“, conform expresiei vechi dar neperimate.
   Mai întâi, o denumire pe care chiar nu am mai întâlnit-o: „proteine de lux (engl. luxury protein) – termenul defineşte proteinele produse în mod special pentru funcţii particulare ale unor celule diferenţiate. Spre deosebire de genele de menaj, nu sunt necesare activităţilor esenţiale pentru menţinerea celulelor“ (p. 944). Această definiţie scurtă necesită două precizări. Prima: proteinele „de lux“ au fost izolate prin electroforeză în gel de poliacrilamidă, metodă perfect stăpânită de acad. O. V. Popescu, care a obţinut rezultate publicate în reviste recunoscute internaţional. Este şi autorul unei monografii de referinţă: „Electroforeza proteinelor în gel de poliacrilamidă“ (Edit. Tehnică, Bucureşti, 1990). A doua: există şi gene „de lux“ (engl. luxury genes) – care codifică anumite funcţii strict specializate şi care se exprimă la nivel ridicat numai la anumite imunoglobuline, exprimate în limfocitele B sau cele pentru a- şi b-globine exprimate în precursorii eritrocitelor (p. 525)“. Iar „genele de menaj (domestice, gospodărie, administraţie, engl. housekeeping genes) – sunt esenţiale pentru asigurarea funcţiilor indispensabile vieţii oricărei celule, respectiv cele care includ informaţii de bază precum cele implicate în sinteza şi funcţiile ADN, ARN, proteinelor şi căilor metabolice majore (p. 525)“. Aceste definiţii au darul conciziei şi clarităţii. Dacă însă ajungem la denumirile individuale ale unor gene, e încurcătură mare, deoarece nu există o nomenclatură clară, unii cercetători denumind genele pe care le-au identificat (izolat, caracterizat) fără să se alinieze la o serie de reguli şi recomandări. Drept consecinţă, ne aflăm în faţa unei colecţii de sigle alcătuite din litere şi cifre, provenite uneori din denumiri pitoreşti. Nu mă îndoiesc, geneticienii de marcă decriptează totul.
   Să cităm şi „proteinele de legare ale penicilinei (engl. penicillin-binding proteins: PBP)“, pe care acad. O. V. Popescu le prezintă într-o definiţie substanţială, din care citez doar prima parte, introductivă: „grup de proteine localizate predominant în membrana plasmatică a bacteriilor Gram-pozitive şi Gram-negative, având proprietatea de a lega covalent penicilinele şi alte antibiotice b-lactamice. Celulele bacteriene conţin între trei şi opt PBPs diferite notate cu simbolul P, urmat de o cifră arabă (P-1, P-2 ş.a.m.d.). Ele au afinităţi diferite de legare a penicilinelor“ (p. 944). Urmează descrierea celor două categorii de PBPs: cu masă moleculară mică (40–60 kDa) şi cu masă moleculară mare (60–140 kDa), fiecare cu roluri distincte în procesele de rezistenţă bacteriană la antibiotice. O speranţă, în finalul definiţiei: „Penicilinele şi alte antibiotice b-lactamice pot inactiva PBPs prin acidarea situsului lor catalitic“.
   Un alt termen utilizabil în vocabularul uzual: „proteine albastre (engl. blue proteins) – proteine care conţin unul sau mai mulţi atomi de cupru în moleculă şi care, atunci când leagă oxigen molecular, au culoare albastră în soluţie. Cu funcţii diferite, prezente la bacterii (amicianină, azurină, rusticianină), la fungi şi plante (oxidaze albastre), la alge şi plante superioare (plastocianină), la moluşte (hemocianină) şi la mamifere (ceruloplasmină). Unele au rol în transportul electronilor (cuprodoxine)“ (p. 942).
   Citez în continuare: „proteine de transfer al fosfolipidelor (engl. phospholipid exchange proteins) – mecanism intracelular de transfer sau de schimb al fosfolipidelor de la membranele reticulului endoplasmatic la alte membrane celulare (mitocondriale, cloroplastice sau chiar la membrana plasmatică) realizat de proteine prezente în citosol. Fiecare proteină recunoaşte un anumit tip specific de fosfolipide, îl îndepărtează de la o membrană şi îl transportă prin citosol la o alta“ (pp. 945–6). Această clasă de proteine este extrem de vastă, pe măsura diversităţii fosfolipidelor. De cunoaşterea sa amănunţită depinde aprofundarea unor proprietăţi mai vechi sau mai noi ale biomembranelor. Mai întâi, fluiditatea membranei plasmatice (plasmoleme), proprietate determinantă, cam uitată, deşi modelul mozaicului-fluid (propus de Singer şi Nicolson, în 1972), definit şi în Dicţionar, cuprinde în denumirea sa ideea de fluiditate. Modelul, deşi observ că a împlinit 40 de ani, rezistă! Chiar dacă mai apar, rar, contestaţii. Fără să ajung la comentarii prea tehnice, celebrul model este adus la zi datorită descifrării distribuţiei fosfolipidelor, de dată recentă, îndeosebi a existenţei raft-urilor (engl. raft = plută) lipidice membranare. Dacă ne referim la membrana plasmatică (plasma membrane), pentru înţelegerea funcţiilor sale trebuie luat în considerare conceptul de suprafaţă celulară, alcătuit din următoarele componente: matricea extracelulară (la celulele cuprinse în ţesuturi), glicocalix, plasmalemă, citoschelet, precum şi existenţa la nivelul celulei a unui sistem de biomembrane (ce cuprinde şi membranele intracelulare).
   Închei brusc, cu un termen a cărui includere în Dicţionarul scris de acad. G. Zarnea şi acad. O. V. Popescu m-a amuzat. Iată-l: „whisky (whiskey în SUA şi Irlanda; din galeza veche uisge = apă;beatha = viaţă) – băutură tare obţinută prin fermentaţia alcoolică a orzului, porumbului, grâului sau secarei selecţionate, urmată de dublă distilare şi maturare (timp de trei ani), în butoaie de cireş sau gorun pentru fixarea gustului, colorarea caracteristică şi îndepărtarea uleiului de fuzel“ (p. 1291). Lipseşte însă băutura concurentă, votca, de la marca Smirnoff, lansată de ruşii scăpaţi de ravagiile revoluţiei bolşevice, la Krepkaia, Stalicinaia, Gorbaciov şi altele. Care dintre cele două licori este mai bună? Probabil, răspunsul ar trebui să fie, conform „dictaturii“ sănătăţii publice, niciuna. Iată însă că la rubrica sa permanentă Science & Gastronomie din Scientific American (ediţia franceză), Hervé This (director ştiinţific al Fondation Science & Culture, Academia Franceză de Ştiinţe), răspunde consecutiv unor studii de gastronomie moleculară. Votca ar avea mai multe calităţi, datorate modului de legare a moleculelor de apă cu cele de alcool. Explicaţia e mai lungă, dar prefer ca într-un viitor (apropiat) să mă opresc asupra unor articole cu adevărat utile, publicate de Hervé This la rubrica sa.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC