Ultimul articol din acest serial. În căutarea
unor termeni, ne oprim la vasta secţiune din Dicţionar dedicată proteinelor,
„cărămizile vieţii“, conform expresiei vechi dar neperimate.
Mai întâi, o denumire pe care chiar nu am
mai întâlnit-o: „proteine de lux
(engl. luxury protein) – termenul
defineşte proteinele produse în mod special pentru funcţii particulare ale unor
celule diferenţiate. Spre deosebire de genele de menaj, nu sunt necesare activităţilor esenţiale pentru menţinerea
celulelor“ (p. 944). Această definiţie scurtă necesită două precizări. Prima:
proteinele „de lux“ au fost izolate prin electroforeză în gel de poliacrilamidă,
metodă perfect stăpânită de acad. O. V. Popescu, care a obţinut rezultate
publicate în reviste recunoscute internaţional. Este şi autorul unei monografii
de referinţă: „Electroforeza proteinelor în gel de poliacrilamidă“ (Edit.
Tehnică, Bucureşti, 1990). A doua: există şi gene „de lux“ (engl. luxury genes) – care codifică anumite
funcţii strict specializate şi care se exprimă la nivel ridicat numai la
anumite imunoglobuline, exprimate în limfocitele B sau cele pentru a- şi
b-globine exprimate în precursorii eritrocitelor (p. 525)“. Iar „genele de menaj (domestice, gospodărie,
administraţie, engl. housekeeping genes)
– sunt esenţiale pentru asigurarea funcţiilor indispensabile vieţii oricărei
celule, respectiv cele care includ informaţii de bază precum cele implicate în
sinteza şi funcţiile ADN, ARN, proteinelor şi căilor metabolice majore (p.
525)“. Aceste definiţii au darul conciziei şi clarităţii. Dacă însă ajungem la
denumirile individuale ale unor gene, e încurcătură mare, deoarece nu există o
nomenclatură clară, unii cercetători denumind genele pe care le-au identificat
(izolat, caracterizat) fără să se alinieze la o serie de reguli şi recomandări.
Drept consecinţă, ne aflăm în faţa unei colecţii de sigle alcătuite din litere şi
cifre, provenite uneori din denumiri pitoreşti. Nu mă îndoiesc, geneticienii de
marcă decriptează totul.
Să cităm şi „proteinele de legare ale
penicilinei (engl. penicillin-binding
proteins: PBP)“, pe care acad. O. V. Popescu le prezintă într-o definiţie
substanţială, din care citez doar prima parte, introductivă: „grup de proteine
localizate predominant în membrana plasmatică a bacteriilor Gram-pozitive şi
Gram-negative, având proprietatea de a lega covalent penicilinele şi alte
antibiotice b-lactamice. Celulele bacteriene conţin între trei şi opt PBPs diferite notate cu simbolul P,
urmat de o cifră arabă (P-1, P-2 ş.a.m.d.). Ele au afinităţi diferite de legare
a penicilinelor“ (p. 944). Urmează descrierea celor două categorii de PBPs: cu masă moleculară mică (40–60
kDa) şi cu masă moleculară mare (60–140 kDa), fiecare cu roluri distincte în
procesele de rezistenţă bacteriană la antibiotice. O speranţă, în finalul
definiţiei: „Penicilinele şi alte antibiotice b-lactamice pot inactiva PBPs prin acidarea situsului lor
catalitic“.
Un alt termen utilizabil în vocabularul
uzual: „proteine albastre (engl. blue proteins) – proteine care conţin
unul sau mai mulţi atomi de cupru în moleculă şi care, atunci când leagă oxigen
molecular, au culoare albastră în soluţie. Cu funcţii diferite, prezente la
bacterii (amicianină, azurină,
rusticianină), la fungi şi plante (oxidaze
albastre), la alge şi plante superioare (plastocianină),
la moluşte (hemocianină) şi la
mamifere (ceruloplasmină). Unele au
rol în transportul electronilor (cuprodoxine)“
(p. 942).
Citez în continuare: „proteine de transfer
al fosfolipidelor (engl. phospholipid
exchange proteins) – mecanism intracelular de transfer sau de schimb al
fosfolipidelor de la membranele reticulului endoplasmatic la alte membrane
celulare (mitocondriale, cloroplastice sau chiar la membrana plasmatică)
realizat de proteine prezente în citosol. Fiecare proteină recunoaşte un anumit
tip specific de fosfolipide, îl îndepărtează de la o membrană şi îl transportă
prin citosol la o alta“ (pp. 945–6). Această clasă de proteine este extrem de
vastă, pe măsura diversităţii fosfolipidelor. De cunoaşterea sa amănunţită
depinde aprofundarea unor proprietăţi mai vechi sau mai noi ale biomembranelor.
Mai întâi, fluiditatea membranei plasmatice (plasmoleme), proprietate
determinantă, cam uitată, deşi modelul
mozaicului-fluid (propus de Singer şi Nicolson, în 1972), definit şi în Dicţionar, cuprinde în denumirea sa
ideea de fluiditate. Modelul, deşi observ că a împlinit 40 de ani, rezistă!
Chiar dacă mai apar, rar, contestaţii. Fără să ajung la comentarii prea
tehnice, celebrul model este adus la zi datorită descifrării distribuţiei
fosfolipidelor, de dată recentă, îndeosebi a existenţei raft-urilor (engl. raft =
plută) lipidice membranare. Dacă ne referim la membrana plasmatică (plasma membrane), pentru înţelegerea
funcţiilor sale trebuie luat în considerare conceptul de suprafaţă celulară,
alcătuit din următoarele componente: matricea extracelulară (la celulele
cuprinse în ţesuturi), glicocalix, plasmalemă, citoschelet, precum şi existenţa
la nivelul celulei a unui sistem de biomembrane (ce cuprinde şi membranele
intracelulare).
Închei brusc, cu un termen a cărui includere
în Dicţionarul scris de acad. G.
Zarnea şi acad. O. V. Popescu m-a amuzat. Iată-l: „whisky (whiskey în SUA şi
Irlanda; din galeza veche uisge = apă;beatha = viaţă) – băutură tare obţinută
prin fermentaţia alcoolică a orzului, porumbului, grâului sau secarei selecţionate,
urmată de dublă distilare şi maturare (timp de trei ani), în butoaie de cireş
sau gorun pentru fixarea gustului, colorarea caracteristică şi îndepărtarea
uleiului de fuzel“ (p. 1291). Lipseşte însă băutura concurentă, votca, de la marca Smirnoff, lansată de
ruşii scăpaţi de ravagiile revoluţiei bolşevice, la Krepkaia, Stalicinaia,
Gorbaciov şi altele. Care dintre cele două licori este mai bună? Probabil, răspunsul
ar trebui să fie, conform „dictaturii“ sănătăţii publice, niciuna. Iată însă că
la rubrica sa permanentă Science &
Gastronomie din Scientific American
(ediţia franceză), Hervé This (director ştiinţific al Fondation Science & Culture, Academia Franceză de Ştiinţe), răspunde
consecutiv unor studii de gastronomie moleculară. Votca ar avea mai multe calităţi,
datorate modului de legare a moleculelor de apă cu cele de alcool. Explicaţia e
mai lungă, dar prefer ca într-un viitor (apropiat) să mă opresc asupra unor
articole cu adevărat utile, publicate de Hervé This la rubrica sa.
