În
articolul anterior rămăsesem la cele două tipuri de receptori: Toll şi tip Toll. În prealabil însă, deoarece ei reprezintă suportul imunităţii naturale (înnăscute,
congenitale – engl. innate immunity),
să ne oprim asupra definiţiei elaborate de acad. O. V. Popescu. Selectiv,
fiindcă citată în întregime, acest articol s-ar încheia: „Imunitatea naturală – filogenetic cel mai vechi sistem de apărare
(prezent şi la vertebrate) reprezintă capacitatea unui organism normal de a rămâne
neinfectat de un anumit agent infecţios cu care vine în contact, ca rezultat al
unei însuşiri înnăscute care se transmite ereditar la descendenţi. Este în
unele cazuri absolută, în sensul că
toţi indivizii speciei respective sunt rezistenţi faţă de un anumit agent
patogen, chiar în cazul inoculării unor doze mari (omul este rezistent la pesta
bovină şi porcină, la holera găinilor; animalele sunt rezistente la gonoree,
rujeolă, oreion etc.). În numeroase cazuri, starea de receptivitate este relativă, în sensul că există diferenţe
individuale de răspuns în cadrul speciei, unii indivizi fiind total rezistenţi,
alţii prezentând diferite grade de receptivitate. Reprezintă prima linie de
luptă antimicrobiană şi de prevenire a infecţiilor înainte de declanşarea răspunsului imun dobândit (am subliniat
cu italice intrările separate, n.n.).
Practic, recunosc un anumit tip de structuri moleculare (molecular patterns) caracteristice virusurilor şi microorganismelor,
esenţiale pentru existenţa acestora, absente totdeauna de la mamifere, incluzând
molecule de ARN d.c. cu rol critic în replicarea anumitor virusuri,
lipopolizaharide din peretele bacteriilor Gram-negative, glicoproteine sau
glicolipide bacteriene bogate în manoză,acizi teichoici de la bacteriile
Gram-pozitive, proteine bacteriene (cu aminoacid iniţiator N-formilmetionină) etc. Rezistenţa
naturală este rezultatul intervenţiei unor mecanisme complexe, cel mai
adesea asociate, care determină inhibarea multiplicării sau distrugerea
agentului patogen, neutralizarea şi eliminarea substanţelor toxice etc.“. Un
citat lung necesar, dar întrerupt tocmai când autorul descrie mecanismele
rezistenţei naturale. Pe care doar le enumerăm: 1) celule efectoare circulante;
2) proteine efectoare circulante; 3) „bariere“ mecanice; 4) „bariere“ chimice.
Din nou mă gândesc la utilitatea unui CD (pe care să fie inscripţionat Dicţionarul) pentru cei interesaţi (mulţi,
sunt convins).
Să
revenim la receptorii Toll şi tip Toll. M-am referit la aceştia în
articolul asupra premiului Nobel pentru Medicină de anul trecut, publicat în
„Viaţa medicală“ nr. 51–52/2011, dar definiţiile redactate de acad. O. V.
Popescu sunt impecabile. În consecinţă, le citez, însă doar fragmentar. Mai întâi„r. Toll – receptor de suprafaţă
celulară descris iniţial la Drosophila
melanogaster, implicat în cursul embriogenezei în formarea axului
dorso-ventral şi în răspunsul imun înnăscut al acesteia“. Urmează descrierea
completă. Să reţinem doar că sistemul Toll
de la Drosophila ar fi ancestrul
structural, funcţional şi evolutiv, foarte vechi şi perfect conservat al unui
sistem de receptori prezenţi la vertebratele superioare, la om şi probabil la
plante: receptorii tip Toll (Toll-like)
componenţi ai sistemului imunitar înnăscut. De fapt, denumirea Toll are o origine un pic amuzantă, dar
nu-i loc acum pentru istorioare etimologice. În consecinţă, ajungem la intrarea„receptori tip Toll (engl. Toll-Like
Receptors, abrev. TLR) – (…). Prezenţi pe suprafaţa mai multor tipuri
celulare: macrofage, neutrofile, celule epiteliale ale mucoaselor, celule
endoteliale, celule dendritice; acţionează ca receptori capabili să detecteze
prezenţa unor structuri moleculare de tip special, asociate cu agenţi patogeni (Pathogen Associated Molecular Patterns:
PAMP). Sunt proteine transmembranare care au o regiune extracelulară bogată
în leucină, flancată de motive bogate în cisteină şi un domeniu
intracitoplasmatic esenţial pentru semnalizare. La mamifere au fost descrise, până
în prezent, zece tipuri, notate de la TLR-1 la TRL-10, deşi numărul lor este
sigur mai mare“. Din nou am întrerupt definiţia, observând că, într-adevăr, între
timp au apărut articole asupra a noi tipuri de TLR. Deoarece pentru acest
subiect s-a acordat Premiul Nobel în 2011, ar fi interesantă motivaţia reală a
mobilizării unor laboratoare de top. Dar asta ţine de sociologia cercetării ştiinţifice
şi de multă vreme n-am mai văzut o carte sau articole asupra vieţii reale din
marile laboratoare de cercetare biomedicală.
Pentru
că ne aflăm la secţiunea receptor a Dicţionarului, observ că, după intrarea receptori de virus (definiţie amplă),
autorul a introdus şi receptori de virus
alternativi – „receptori membranari de celule sensibile, în absenţa
receptorilor principali. Au o eficienţă mai mică decât aceştia“.
Mi
se pare, cel puţin datorită unui grupaj de articole publicate în Scientific American din luna mai 2012
(semnate de mai mulţi autori consacraţi, îndeosebi din SUA), că în virologie
unul dintre evenimentele importante constă în descoperirea recentă a virusurilor gigantice. Care, fiind mai
mari decât anumite bacterii, ar clătina serios concepţia asupra naturii
virusurilor şi istoriei vieţii. Nu asupra originii (problemă nerezolvabilă,
probabil), ci unei întrebări justificate: aceste virusuri aparţin oare
arborelui vieţii? Adică au autonomie şi sunt, prin urmare, fiinţe vii?
Diversitatea virusurilor gigantice, prezenţa la om, dar şi în mediul acvatic,
rolul în funcţionarea ecosistemelor înseamnă subiecte de mare actualitate.
Închei
acest articol, dar nu ne despărţim încă de Dicţionar,
preluând intrarea „receptori de homing
(engl. homing receptors) – molecule
cu rol de adeziune exprimate de suprafaţa limfocitelor circulante în organism şi
de localizarea lor selectivă (homing)
în anumite ţesuturi după legarea de molecule de recunoaştere (adezine) exprimate pe suprafaţa
endoteliilor din anumite zone vasculare“. Din nou, n-am citat decât un mic
fragment din definiţie.
