Familiile nu au întotdeauna un adăpost stabil, dorm pe unde se nimereşte, adesea sub cerul liber. Sunt părinţi cu mai mulţi copii decât pot întreţine… Decât pot iubi. Dragoste şi îngrijire – ingredientele cele mai importante – le sunt acestor familii şi acestor copii perfect inaccesibile. Copii ai străzii, copii ai nimănui, cărora le-a rămas, pentru ultime implorări, numai privirea.
…Şi, dintr-odată, ca prin farmec, apare ea, răsturnarea de planuri, situaţia se îmbunătăţeşte simţitor, coşmarul dispare, nu mai e de neînlăturat. O echipă de haidamaci, pusă pe fapte mari, coboară dintr-o maşină lungă. Costumaţia lor seamănă cu aceea a unor jandarmi, vestele sunt cu şi fără mâneci, folosite, unele sau altele, după anotimp, braţele puternice abundă de tatuaje cu figuri şi personaje simbolice. Nu ştii din prima clipă dacă sunt rău- sau binefăcători. Inspiră teamă sau măcar nelinişte. Anchetează cazuri. Preiau victime. Le examinează rănile, suferinţa, le pun în maşina lor lungă, le plasează temporar în adăposturi, le duc la doctor, urmăresc atent examenul medical, asistă îngrijoraţi la unele intervenţii ale specialiştilor, caută soluţii potrivite pe termen lung pentru fiecare caz în parte. Caută părinţi adoptivi cu suflet şi cu posibilităţi materiale, pe care îi chestionează, îi testează multiplu, înainte de a le încredinţa o asemenea fiinţă şi după aceea îi vizitează repetat ca să vadă cum stau protejaţii lor cu îngrijirile şi cu dragostea.
Uneori, haidamacii constată că lucrurile stau bine, adoptaţii sunt veseli şi sănătoşi (Ebony se simte grozav în familia lui Batso, chiar şi Wilson, căruia i s-a amputat un picior şi ar avea nevoie de un cărucior, se simte răsfăţat în noua lui casă); alteori, dimpotrivă, tratamentul la care sunt supuşi nou-veniţii nu diferă prea mult de situaţia care le-a periclitat anterior existenţa. Se constată, din păcate, şi pierderi de vieţi. Echipa înregistrează cu durere eşecul, devenind, în acelaşi timp, tot mai exigentă. Membrii ei cer, la tribunal, pedepse drastice pentru tiranii fără inimă. Nu contează că cineva spune despre un inculpat că „e la 360 de grade“ (în loc de 180 de grade) faţă de ce promisese la început. Când în prim-plan se află grija, respectul şi răspunderea pentru orice fiinţă vie, rigoarea poate trece pe planul doi.
O altă echipă, de pe un alt post de televiziune, are poliţişti şi poliţiste la fel de neîndurători, cu toţii, faţă de oamenii răi, dar plini de grijă şi de răspundere faţă de cei oropsiţi, pe care îi mângâie cu gestul şi vorba.
Per total, lucrurile se îndreaptă vizibil. Cu ajutorul acestor investigatori de teren, medicii reuşesc să salveze situaţii disperate, oamenii învaţă, unii de la alţii, să fie umani.
Doar câteva precizări mai am de făcut: victimele şi familiile lor naturale din cele două documentare TV erau câini, pisici, găini şi alte necuvântătoare. (Preluate de protectorii lor, vieţuitoarele primeau însă câte un nume de om.) Echipa de haidamaci se numea „Rescue ink“, cealaltă echipă era „Poliţia animalelor“… Şi toată desfăşurarea de forţe avea loc, fireşte, în America.
…V-aţi închipuit, cumva, că era vorba despre copii-copii şi că erau de-ai noştri? Ar râde până şi câinii comunitari de la noi, pisicile, celelalte fiinţe lipsite de îngrijiri şi de dragoste la auzul unei asemenea enormităţi!
