„Evenimentului
Zilei“ publică pe prima pagină chipul lui Ion Cristoiu, cochet accesorizat cu o
lulea scurtă, aşezată pe buze şi susţinută de două degete. Atitudinea seamănă
cu cea a lui Sartre, cel care îşi dispreţuia propriul corp şi, luşând cu un
ochi, poza cam la fel. Sau, poate, jurnalistul vrea să ne trimită cu gândul la
Malraux, cel despre care se spunea că ar avea degetele îngălbenite ireversibil
de ţigările pe care practic le „suda“. Ori îi imită pe Montand şi Gainsbourg,
cu ochiul închis ca să nu le intre fumul, în timp ce trăgeau proletarian, ca
mafioţii sau ca lumpenii, din chiştocul lipit de colţul buzei? E ceva
ostentativ şi neautentic, totuşi, la Cristoiu, precum adidaşii plus pletele
aceluiaşi din precedenta sa eră la „Eveniment“. Cât despre gestul în sine, pur
exterior, acesta este nu numai superfluu, ci dă senzaţia de second-hand, de
ceva „fumat“, chiar dacă el avea trecere cândva la mari scriitori, la filosofi,
la mari artişti şi oameni de ştiinţă din secolul trecut, precursori de referinţă
ai lui Cristoiu în materie de poză cu ustensila de fumat la gură: Einstein,
Sartre, Camus, Malraux, Montand, Gainsbourg ş.a., dependenţi pe bune, dar şi încântaţi
să apară în media sau în filme în postură de fumător, care le conferea, la
vremea aceea, un fel de aură de macho spiritualizat, adicţiunea eminamente bărbătească
sugerând o dependenţă cel puţin egală faţă de idei. Gestul suicidar, de a bea
tutun, în curând vechi de un secol, a fost consemnat şi pe timpuri, la Cluj,
unde martori oculari l-ar fi surprins pe Cristoiu la „Croco“, cafenea unde făcea
un fel de team building cu colaboratorii „Vieţii Studenţeşti“, cu ţigara Carpaţi
„fără“ (filtru) de rigoare, savurată până la chiştoc, marcă, pe atunci, la noi,
a intelectualităţii de top, în faţa unei cafele, lăsată de bonton, la plecare,
numai pe jumătate băută. Foarte tânăr fiind, cu o audienţă de vârstă apropiată,
butaforia întregea, probabil, în scenariul său, imaginea dorită de „vulpoi bătrân“,
de maestru şi guru trudind pentru echilibrarea relaţiei necesitate–libertate–spirit
tânăr. Strict echidistant vorbind, toate bune şi frumoase, câtă vreme nicotina şi
gudroanele conlucrează bine cu intelectul, stimulează cogniţia şi predispun la
creativitate, fără a decompensa niscai patologii preexistente, când efectele secundare
şi adverse nu sunt manifeste.
Posibilă
paralelă Cristoiu–Sartre: francezul, filosof condamnat la libertate, alesese
tutunul în dispreţ pentru propriul corp, poate deliberat, experimental, spre a-şi
putea consemna ideaţia şi trăirile aferente; el consuma şi nişte fructe de mare
dubioase, toxice, care i-au produs melene, s-a autosechestrat în casă timp de o
lună, renunţând să se mai spele (spune Simone de Beauvoir), cultivând, se pare,
nu numai idei, ci şi o depresie mascată. „Fumatul poate provoca o moarte lentă şi
dureroasă“? Dar butaforia?... Dânsa ce fel de dependenţă dă?