După primele două articole mamut, adică mai
extinse, din acest serial, iată unul ceva mai scurt, care începe cu o
întâmplare din viaţa mea şi se încheie cu o descoperire ştiinţifică. Între cele
două evenimente ar exista o relaţie: papilele gustative. Mă întreb, mai întâi,
de ce mamutul (în franceză, s.m.mammouth, atestat în 1692,
provenind dintr-o limbă rusă siberiană – mamoth, mamont, de la Mansi mang ont, semnificând „ca pământul“
– spre a denumi un elefant mare fosil din cuaternar, cu părul lung şi colţii răsuciţi
în sus) are o reputaţie dubioasă. De fapt, mamuţii veneau din Africa, ultima
specie (către 3700 î. Hr.) datorită rezistenţei lor la frig fiind cea siberiană,
unde de altfel au fost descoperite animalele congelate. Chiar şi o reţea franţuzească
de restaurante denumită Mammouth ţine cu tot
dinadinsul să ofere porţii impresionante, asemenea animalului dispărut. Într-o
zi, mânat de foame, am poposit la Mammouth şi, după ce am comandat ceva săţios, m-am trezit cu un
castron umplut cu o claie de salată verde. Nu-i vorbă, sănătoasă şi arătoasă
(nu întâmplător – laitue s.f., din
latinescul lactuca, de care lăptuca noastră e mai aproape – componenta
monumentalei salate – în argoul franţuzesc poate însemna şi gagică, tipesă). dar reţeta culinară conţinea charcuterie et fromages. Le-am găsit până
la urmă, îmbibate cu sosul salatei, adică o zeamă, argotic (obsesie) având şi
sensul de apă chioară. Oricum, vai de sărmanele mele papile gustative. O
posibilitate de consolare se poate găsi întotdeauna. Mă aflam în La Défence (zona futuristă a
Parisului) neagreată de mulţi şi de aceea propice când căutam un loc în care să
aud mai puţin zgomotul lumii, să mă desprind de agitaţia pariziană. Una
interioară, inimaginabilă dacă nu o trăieşti, trecând prin Oraşul-Lumină doar
pentru atracţiile turistice. De la masa restaurantului priveam L’Arche, o prelungire recentă a celei mai
celebre perspective din lume, cu ascensorul său transparent şi rapid. În care,
de altfel, mi-am încheiat periplul, privind de pe terasă îndeosebi zona
extrapariziană, contrastantă, cu câteva făbricuţe fumegând pe cale de dispariţie,
dar şi un cimitir vechi, pătruns parcă de „monstruoasa“ zonă plină de turnuri
din sticlă şi aluminiu.
După
introducerea cam deviaţionistă, urmează o descoperire ştiinţifică cu şanse de
aplicaţii rapide în patologie. Or, adesea, drumul de la o descoperire către
consacrarea sa în practica medicală e lung şi imprevizibil.
Să
trecem la miezul subiectului. Dr. Stephen B. Liggett, profesor de medicină şi
fiziologie, director al Departamentului de genetică cardiopulmonară la
University of Maryland School of Medicine, este autorul principal al unei
surprinzătoare descoperiri recente. El are un background (sau bază serioasă,
primul sens al acestui cuvânt englezesc mult utilizat, uneori anapoda)
relevant, atât prin cele 194 de referinţe, cât şi datorită evoluţiei
profesionale, precum şi prezenţei sale în diferite structuri ştiinţifice. O
perioadă semnificativă: anii 1988–1992, când dr. Stephen Liggett a lucrat în
laboratorul condus de dr. Robert Lefkowitz (după cum se ştie, laureat al
premiului Nobel pentru Chimie 2012, pentru contribuţiile sale la cunoaşterea
receptorilor cuplaţi cu proteine G) din cadrul Duke University. Firesc, dr.
Liggett îl consideră pe laureat drept mentor al său, inspirator indirect al
actualei descoperiri.
Şi ajungem la punctul culminant: prof. dr.
S. Liggett împreună cu colaboratorii săi au descoperit prezenţa la nivel
pulmonar a receptorilor pentru gustul amar, situaţi în mod normal la nivelul
papilelor gustative linguale. Istoric, gustul amar a fost primul descris,
începând cu chinezii şi continuând cu Aristotel. Studiind receptorii pe muşchii
netezi ai plămânului, care reglează contracţia şi relaxarea căilor respiratorii
aeriene, majoritatea cercetătorilor au fost surprinşi şi chiar sceptici o lungă
perioadă, înainte de punerea în evidenţă a faptului că plămânii noştri pot să
simtă gustul, graţie bitter taste
receptors.
Salvatoare engleza, fiindcă altminteri eram nevoit să scriu receptori pentru amărăciune. Informaţia
transmisă la creier nu este gustul amar, dar declanşează deschiderea căilor
respiratorii mult mai eficient decât orice medicament cunoscut pentru
tratamentul astmului cronic sau al unei alte boli antrenând obstrucţie pulmonară.
Există mii de compuşi care activează
receptorii pentru gustul amar şi nu sunt toxici în doze adecvate. Mulţi provin
din sinteza chimică, elaboraţi în diferite scopuri, alţii au origine naturală:
anumite legume, fructe, flori.
După testarea, împreună cu echipa sa, a
unora dintre substanţele amare pentru activarea receptorilor, profesorul
Liggett declara recent: „S-a dovedit că aceşti compuşi amari aveau o funcţie
opusă celei pe care noi o gândeam. Ei au deschis toţi căile aeriene, precum
toate medicamentele cunoscute, disponibile pentru tratamentul astmului sau al
bronhopneumopatiei cronice obstructive (BPOC)“. E limpede că această observaţie
ar putea permite noi abordări terapeutice. Şi Stephen Liggett continuă: „Sunt
necesare noi medicamente pentru tratamentul astmului, emfizemului şi bronşitei
cronice, care ar putea înlocui sau ameliora soluţiile terapeutice actuale.
Oricum, abordarea noastră este cu totul nouă“. Deocamdată, demonstraţia este
perfectă pe animalele de laborator, inclusiv administrarea unui aerosol conţinând
substanţe amare, la şoareci aflaţi în criză astmatică.
