Trebuie să fii un călător neobosit, să vezi şi
să auzi multe, să contempli, să compari şi, în cele din urmă, să constaţi că,
dincolo de toate câte pot fi admirate, de iubit, iubeşti pământul pe care te-ai
născut, de unde ţi-ai îndreptat întâia oară privirile spre cer ca să-i
descoperi nemărginirea. Ajunsă la al 29-lea număr, revista Plai străbun, subintitulată „Magazin pentru românii
din lumea întreagă“, începe cu o invitaţie din partea acestui „călător
neobosit“ să vizităm Bucureştiul şi mai aflăm că, dincolo de anonimat, îl putem
găsi la redacţia revistei, care poate fi şi o bine primitoare gazdă. Astfel se
arată şi ca revistă, numărul acesta fiind, în mare parte, dedicat medicilor,
cei care, trebuie să recunoaştem, semnează o deosebit de onorantă carte de
vizită oriunde se duc şi, din păcate pentru noi, mulţi sunt cei care aleg să-şi
facă meseria prin alte părţi ale lumii. E bine, e rău? Cine să ştie, într-o
lume în care hotarele tind să dispară în cele mai diferite feluri… Un lucru
este parcă mai presus de orice certitudine: dincolo de toate locurile pe care
le poţi străbate, unde poţi locui pentru o vreme, de neşters rămâne amintirea
„plaiului străbun“, şi anume scriu aceste cuvinte încărcate de istorie şi
legendă, transfigurate în frumuseţe ca leagăn al firii celei dintâi.
Cum deschidem revista, ne întâmpină
emblematic, cu profesionalism şi eleganţă, dr. Mihail Mihailide, directorul
fondator al săptămânalului „Viaţa medicală“, într-un interviu realizat de
Ortansa Sturza, intitulat „Despre excelenţă în medicina românească“. Spun
emblematic, câtă vreme abordarea revistei este unică pentru felul în care este
concepută medicina, într-un fel care, trimiţând la trecut, prefigurează un
viitor în care graniţele dintre specialităţi nu vor fi tot atâtea modalităţi de
a concepe omul ca un tot unitar în alcătuirea sa şi unic în felul de a fi Homo sapiens. Suverană rămâne excelenţa şi
ei îi sunt subordonate toate cele ce, fiind ale oamenilor, nu rămân străine
celor care veghează la sănătatea lor. Aici se includ, fireşte, excepţie în
publicistica îndatorată specialităţii, cultura şi spiritualitatea. Excelenţă
deci!
La cote înalte de excelenţă este dr. Alina
Stanciu, plecată în America de nişte ani, în care a reuşit performanţa de a se
afirma în chirurgia oftalmologică, o disciplină în care au excelat cu deosebire
bărbaţii. Poartă în suflet patria, o vizitează adesea, vorbeşte româneşte, cum şi-a
învăţat şi copiii. Parcă amintind de un basm, privind mai departe, dr. Alina
Stanciu îşi doreşte, ca încununare a activităţii ei, prin contribuţiile aduse
în chirurgia plastică, să rămână în memoria posterităţii ca „unul dintre cei
care au pus pietre de temelie la fântâna tinereţii“.
Ortansa
Sturza semnează şi interviul cu dr. Honorina Ina Chitic – „De ce «Fără tihn㻓
–, medic şi poet de o necuprinsă sensibilitate şi putere de a o comunica celorlalţi,
înmlădiind duritatea vieţii cotidiene, nu odată potrivnică. Am reţinut titlul
volumului „Citeşte printre rânduri“, ce aminteşte de felul în care se scria pe
vremea totalitarismului, un exerciţiu intelectual în sine dătător de satisfacţii
ce se sustrăgeau cenzurii. Medicul scriitor şi-a lansat volumul „Fără tihnă“ la
Muzeul Literaturii Române, lăsând a înţelege că toate le poţi avea departe de
locul natal, mai puţin tihna… Acum, e drept că spre tihnă tânjim şi noi, cei rămaşi,
şi tocmai aici e locul de întâlnire între poeta, ale cărei scrieri au fost
traduse şi în Suedia şi noi, cei care „locului ne ţinem“. Într-un ziar suedez,
se consemna că „Honorina ne garantează o lectură pură, curgătoare, un limbaj
deschis cu elegante metafore“ şi, am adăuga, de o profunzime ce ne face să
credem că nu zadarnic spusu-s-a că românul s-a născut poet.
Medic şi scriitor este şi Francisca Stoleru,
care îi povesteşte Ortansei Sturza peripeţiile anilor care trecut-au de când a
plecat în Israel şi spune că „România rămâne ţara mea natală“, că „dragostea
pentru Israel şi pentru Haifa, în care locuiesc, nu au ştirbit cu nimic dorul
de ţară“. Scriind şi publicând literatură în limba română, medicul scriitor
vorbeşte despre compatibilitatea dintre medicină şi literatură, una de referinţă
dacă ne gândim la istoria medicinii şi literaturii. Sigur că vorbeşte româneşte,
ca şi copiii şi nepoţii, împlineşte ritualul întoarcerii la „rădăcini“, de unde
la plecare nu uită să ia „leuşteanul, loboda şi brânza de burduf, pentru a sărbători
întoarcerea acasă“. Împreună cu profesiunea, cu scrisul în româneşte, aceste
gesturi sunt ridicate deasupra cotidianului, iar simplitatea lor devine
neasemuit de grăitoare pentru ceea ce a spus Horaţiu: „Cerul deasupra îl
schimbi, nu sufletul, marea trecând-o“.
După căsătorie, urmându-şi soţul, dr.
Marilena Olăroiu van den Heuvel a ales să practice medicina în Olanda, specializându-se
în geriatrie, domeniu în care are certe contribuţii şi, lucru mai rar, pe care
îl extinde şi în România. Împreună cu soţul său, prof. univ. Wim van den
Heuvel, a înfiinţat o fundaţie de cercetare şi consiliere, care are ca obiectiv
principal „să dezvolte şi să implementeze inovaţii în îngrijirea medicală prin
cercetare, consiliere şi training“.
De reţinut continuarea interviului cu Oana
Maria Cajal, nepoata neuitatului academician Nicolae Cajal, care ne şi întâmpină
cu un zâmbet irezistibil, pe prima copertă, exersând cu excelenţă mai multe
arte într-o manieră care aminteşte de dadaism doar atât cât să-i permită
afirmarea propriei personalităţi, căutătoare neliniştită a frumuseţii în cele
mai nebănuite locuri. Interviul, realizat de aceeaşi Ortansa Sturza, ne
descoperă un om plin de farmec, al cărui talent năvalnic îşi face aproape din
orice un prilej de manifestare şi ilustrează mărturisirea că dintre toate
artele care o preocupă, o preferă pe aceea de „a trăi frumos“. Da, cu siguranţă,
tare mândru ar fi fost bunicul de nepoata sa.
Multe
şi interesante lucruri sunt de reţinut din acest număr al revistei, atât de
dens în idei şi informaţii, structurate armonios, cu rigoare am spune ştiinţifică
şi aplecare sufletească, încât nimic nu ar trebui omis. Vom mai aminti doar
câteva titluri, cerându-ne cuvenitele scuze. Marilena Călăraşu seamănă
nostalgii în suflete cu articolul despre Festivalul de pian din bazinul Ruhr,
unde a concertat pianistul Radu Lupu, alături de artiştii ruşi Grigory Sokolov şi
Arkadi Volodos. Într-o bună tradiţie a genului „magazin“, menţionăm şi
articolele „«Don Quijote» în premieră constănţeană“, „«Bal mascat» la Opera
din Bucureşti“, „Iconografie bizantină“, „Arnold L. Montandon şi patria sa
adoptivă“, „Un profesor de excepţie: Constantin Rabega, 1912–1986“. Pentru
restul şi pentru toate, oferim cititorilor bucuria de a le descoperi şi
reflecta asupra lor. Gazdă primitoare, revista are şi un colţ al gurmandului,
cu reţete de toamnă, pe care le pot încerca şi cei ce nu sunt neapărat
gurmanzi, dar pot deveni…
Încheiem
cu reportajul „Toamna în pădurile Neamţului“ de Silvia Gujiu, care, inspirată
de versurile lui Nichita Stănescu – „A venit iar toamna, acoperă-mi inima cu
ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta“ – poartă sufletele pe cărările
încărcate de culoare şi înmiresmate de poveşti ce duc spre mănăstirile din
acest „colţ de rai“. Ne-a venit în minte versul arghezian: „Niciodată toamna nu
fu mai frumoasă“. Închidem revista întârziind o clipă, aşa, ca din întâmplare, şi
ne dăm seama, noi, cei mai sensibili la cele „rele“ ale zilelor, cum, ca
într-un miracol, ni se face dor de plaiurile noastre, de tihna pe care, dacă o
căutăm stăruitor, o vom afla incredibil de aproape.
