Înalta Curte de Casație și Justiție a încheiat, recent, bucla
lăsată deschisă de faimoasa lege Hrebenciuc (46/2003) care, mai pidosnic, mai
cucernic, lăsa loc de recompensă și gratificare în relația medic–pacient, cât
timp era la latitudinea clientului. Deși orice minim cunoscător al legii îți va
spune că „penalul bate civilul“ și infracțiunea de dare/luare de mită n-ar fi
putut niciodată fi circumstanțiată de prevederile legii 46, a fost nevoie de o
hotărâre a ICCJ care să corecteze mențiunile făcute de altă instituție suverană
a statului, CSM (Curtea Supremă de Magistratură), ale cărei aprecieri de la
sfârșitul anului trecut făceau totuși o „osebire“ între funcționarii
„funcționari“ ai statului, așa cum sunt definiți de legea 95 și acele profesii
liberale cu caracter „special“ (y compris doctorii) din regim privat. În
fapt, toate piruetele prin jargonul juridic nu fac decât să adâncească și mai
mult falia între medicul angajat cu contract individual de muncă la instituția
de stat, și medicul care este persoană fizică independentă (PFI) și care își
poate fiscaliza venitul, atâta timp cât îl declară. Pune la socoteală intenția
onor’ Ministerului Sănătății de-a permite practica privată în instituțiile de
stat, și pricepi în cele din urmă că toate hotărârile sunt menite, conjugat, să
împingă corpul medical în zona de promiscuitate fiscală, acolo unde „cinstea
obrazului“ va aparține numai, și exclusiv, profesionistului care are de-ales,
de-acum înainte, dacă va mai trata în regim de „stat“ pacientul, și atunci nu
mai pupă vreodată plic, sau dacă nu cumva ar face mai bine să-l împingă înspre
privat, unde plicul nu e o problemă.
Segregarea profesiei a fost, în ultimul sfert de secol,
strategia de manipulare și control a fiecărui guvern care s-a succedat vreodată
la putere. Există interesul strategic, și desfid pe oricine să-mi demonstreze
contrariul, ca România să aibă o stare de sănătate precară, o sănătate mizeră
și doctori puțini, în presiune emoțională dar mai ales fiscală. Acolo unde
premierul Boc a închis spitale populate, epigonii dânsului vor începe să
închidă spitale goale în timp ce zonele de deforestare medicală cresc, nestăpânit,
cât timp salariul medicului nu va fi corectat și corect bugetat. Și iată cum,
prin forța trunchiului și a retoricii de stat, o dezbatere care n-a fost
niciodată despre banul doctorului cât despre banul din sistemul medical e
învârtită în ax și, dintr-o dată (ca dintotdeauna), marea problemă a bolnavului
român e de fapt că doctorul lui ia/cere/așteaptă/pretinde să fie plătit
informal. Nimic mai fals, domnilor guvernanți!
Marea problemă a doctorului român e că în organizația lui
profesională stau, în pozițiile tip „carrefour“ (intersecția, nu lanțul de
magazine), lichelele tingirite ale aparatului, al căror unic scop e filtrul
minim inteligent de „cadre“, pe criterii oricare altele decât meritorii. De
obicei sunt zonale (PCR – pile, cunoștințe, relații). Alteori sunt de-a dreptul
satrapofore (cutărică e „omul“ marelui boss de la Județean). Astfel că medicul
din aparatul de stat neafiliat vreunei „cosa nostra“ e obligatoriu persecutat.
Prin recenta decizie a ICCJ, de fapt, statul dă un bobârnac entuziaștilor din
teritoriu că nu sunt în afara impunității și, cât timp fură chibzuit și dau și
mai departe gologani, statul se va uita în altă parte, dar oricând, sub
oblăduirea legii, „cutărică mai cu moț“ poate fi săltat de procurori. Și altul
îi va lua locul.
Aceasta nu e democrație. Acesta este statul polițienesc care mai
întâi te încurajează să furi și-apoi te încurajează să taci, și prin asta
acreditează filosofia că cine tace obligatoriu fură. Căci altfel de ce n-ar fi
vorbit dacă nu i-a convenit ceva? Suficient să conchizi că gura dizidentului e
firav oblică, scârba dizidentului e firav cronică, și să te ferească sfântul să
te trateze un medic în scârbă. Cura scârbei din sistemul de sănătate nu se face
nici cu salarii bune, nici cu legi inchizitoriale. Cura scârbei se face, ca și
toaleta plăgii, cu doze bune de antiseptic și cât de cât cunoașterea
mecanismului cauzal și etiopatogenic al plăgii. Iar plaga nu e generată de
sărăcie. Cum să vorbești de sărăcie în primul paragraf, și-apoi să admiți în paragraful
doi că se vântură un miliard (!!!) de euro anual în plăți informale? Cum să
vorbești de sărăcie în paragraful trei, și apoi să îndrăznești măcar să judeci
timpul în care un medic își amortizează investiția din cumpărarea postului de
specialist (care costă în medie, prin zonele mai riverane capitalei, oriunde
între 20 și 50 de mii de euro)?
Prietenii mei procurori care se ocupă de evaziune fiscală sunt
de opinie că înăsprirea pedepselor privind plățile informale vor asana
sistemul. Nu zic nu, e posibil. Doar că „asanarea“ va presupune scăderea
entuziasmului și așa catatonic al doctorului tânăr de-a rămâne în România, și
n-aș vrea să trăiesc într-o țară în care avem mai puțin de doi medici la mia de
locuitori. Cât de mult o să pompeze pepiniera de cadre specialiști de pe
băncile facultății, tot n-o să acopere necesarul de medici pentru tratamentul
bolnavilor la minime standarde. Deci unde-o să ajungem? Unde am ajuns deja în
județe de graniță ale patriei: anesteziști din Bulgaria, reumatologi din Moldova,
interniști de prin Pakistan, pe scurt o nouă generație de „bone filipineze“ în
timp ce profesioniștii autohtoni se duc să umple clinicile nevoiașe ale
Occidentului. Până se va trezi din stupor Colegiul Medicilor din România, o să
fim un club de doctori tomnatici, suferind ca Marcel Proust în căutarea
timpului pierdut. Și-o să tot funcționăm. Public.
