Dezbaterile
despre reforma sistemului medical românesc s-au înmulţit în ultimul an ca
melcii după ploaie. Uneori sunt la fel de plicticos-cleioase şi ne-riscante, înşirându-se
aceleaşi poziţii îndelung exersate alături de specialiştii în PR. Adevăratele
discuţii tot în culise se desfăşoară.
Dezbaterea
organizată săptămâna trecută de Institutul Aspen România a avut însă o
particularitate: toate discuţiile au avut loc sub semnul interdicţiei de a
identifica public sursa individuală a afirmaţiilor (regula Chatham House); un
sistem provenit din lumea britanică tocmai pentru a stimula un dialog viu.
Într-un
astfel de context, o parte din declaraţiile vorbitorilor invitaţi la Institutul
Aspen, fiecare provenind din zona de conducere a principalilor jucători din
sistemul medical, au fost neobişnuit de sincere. S-a admis, spre exemplu, că
unul dintre obstacolele principale aflate în calea definirii pachetului de
asigurări medicale de bază este logica politicienilor români, pentru care „cei
o sută care au nevoie de medicamente citostatice nu sunt atât de importanţi
politic precum cei o mie care au nevoie de expectorante“. Pericolul definirii
pachetului de bază în funcţie de setea de popularitate a unor politicieni este
prin urmare foarte real. În acelaşi timp, stabilirea acestui pachet, ţinând
cont de specificul României, va naşte multe reacţii adverse. În ciuda tuturor
acestora, se pare că peste câteva luni vom afla ce conţine acest pachet de bază,
promis de ani buni de autorităţile de la Bucureşti.
Însă
principala linie a frontului contradicţiilor iscate în timpul dezbaterii a fost
chestiunea posibilităţii finanţării spitalelor private din Fondul Naţional Unic
de Asigurări de Sănătate. Deşi – declarativ – sectorul privat primeşte bine
noile măsuri de delimitare între practica la stat şi cea la privat, au existat
opinii care susţineau că „statul ar trebui să favorizeze spitalele private,
acolo unde serviciile medicale sunt preferate de către pacienţi şi sunt mai
ieftine“. Desigur niciunul dintre vorbitori nu regretă dezvoltarea sistemului
medical privat în România, dar „acesta nu poate asigura asistenţă medicală
celor care sunt dezavantajaţi financiar şi care, din păcate, sunt majoritari în
România“.
Unii
au propus câteva reguli pentru reglarea situaţiei în care pacienţii se pot
trata în sistemul privat şi, în acelaşi timp, îşi fac tratamentele scumpe în
spitale de stat: „dacă îţi trimiţi pacientul din sectorul privat în cel de
stat, atunci trebuie să plăteşti spitalului de stat tratamentul pentru acel
pacient. O poţi face fie direct, fie prin intermediul unei asigurări făcute de
spitalul privat pentru astfel de cazuri“.
Desigur,
au apărut şi inevitabilele comparaţii cu alte sisteme medicale europene. De
această dată cu Franţa, care este statul european cel mai generos în zona sănătăţii
şi unde, în ciuda acestei generozităţi financiare, „asistăm la o mare presiune
pentru a mări cuantumul plăţilor directe din buzunar“. Modelul asistenţei
medicale şi ca instituţie socială ar fi sortit falimentului în plină criză
economică europeană.
Concluzia,
fără să întrunească unanimitatea, a fost că „se impune un sistem public de sănătate
foarte puternic, iar cel privat să-l susţină pe cel public“. Dar din ce bani se
poate construi acest sistem public puternic? „Încă din 1996, se scrie despre
nevoia de acordare pentru sănătate a 6% din PIB şi au trecut mai mult de zece
ani şi suntem tot sub 6%“, a subliniat unul dintre invitaţi. Deşi în 2013 s-au
alocat mai mulţi bani, invitaţii Institutului Aspen România ştiau că aceşti
bani sunt destinaţi plăţii datoriilor, nu investiţiilor, şi că perspectivele pe
următorii doi ani nu sunt prea bune. „Nivelul de colectare a contribuţiilor la
sănătate este de doar 56%“, a remarcat unul dintre invitaţi. „A creşte contribuţia
obligatorie nu este o soluţie, pentru că va scădea şi mai mult gradul de
colectare“.
În
ciuda regulilor ce au favorizat apariţia unei discuţii care să caute soluţii,
nu doar să pună diagnostice, dezbaterea de la Institutul Aspen a fost rezumată
printr-un truism: „nu există soluţii magice pentru problemele noastre“. Asta deşi
mulţi politicieni români frecventează adesea destule vrăjitoare.
La dezbaterea
organizată de Institutul Aspen România au participat dr. Vasile Cepoi,
consilierul premierului, dr. Raed Arafat, secretar de stat în MS, prof. dr.
Doina Pleşca, decanul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, Ana Maria Mihăescu,
reprezentantul International Finance Corporation, Makis Papataxiarchis, preşedintele
ARPIM şi director Janssen România, FranÎois Martelet, membru în boardul
European Biopharmaceutical Enterprises, Petru Crăciun, director Cegedim, Regis
Lhomme, expert în industria farmaceutică.
