Newsflash
Știri

Componenţa interdisciplinară a cercetării – o pretenţie exotică?… sau Povestea lui Robi

de Alice ŢUCULESCU - iul. 7 2009
Componenţa interdisciplinară a cercetării –  o pretenţie exotică?… sau Povestea lui Robi
    Sună a oximoron, dar… dependenţa de muncă poate fi pozitivă! (Deşi psihologii, psihiatrii o includ mai curând în categoria tulburărilor obsesiv-compulsive şi mulţi autori de bestselleruri îi aduc în discuţie pe „morţii vii“…)
    Această supoziţie mi-a fost întărită de curând, după ce am cunoscut un tânăr cercetător român, originar din Râmnicu Vâlcea... Se numeşte Robi-Marcel Tăcutu…
    „Majoritatea studenţilor din grupul meu nu îşi doresc doar obţinerea unei diplome de master sau doctorat, ci sunt şi cu adevărat pasionaţi de biologia îmbătrânirii – ne mărturisea dl prof. dr. Vadim Fraifeld, de la Universitatea Ben-Gurion, Beer Sheva, Israel. Acesta este şi cazul lui Robi Tăcutu, care a venit în laboratorul nostru în 2007. Înscrierea lui la doctorat s-a datorat unui articol pe care îl publicasem despre «Longevity Network». Un subiect ce a coincis cu interesele ştiinţifice ale lui Robi. Întreaga sa activitate ulterioară a dovedit că alegerea nu a fost întâmplătoare. A trecut doar un an şi jumătate şi are o listă impresionantă de cinci articole apărute în reviste recunoscute la nivel mondial, precum «Mechanisms of Ageing and Development» sau «International Journal of Biochemistry and Cell Biology». De asemenea, rezultatele lui în domeniul Biologiei sistemelor, aplicate îmbătrânirii, au fost prezentate atât la conferinţe naţionale, cât şi internaţionale. În prezent, este implicat într-un proiect de cercetare ECFP-RESOLVE, activitatea sa în cadrul grupului nostru fiind un excelent exemplu al succesului cercetării multidisciplinare în ştiinţă“.
    Sper că v-am stârnit puţin interesul pentru a urmări traiectoria profesională a lui Robi, o traiectorie ce se identifică, deocamdată, cu propria-i viaţă.

    – CV-ul dv. mă duce cu gândul la o fractură de destin… În 2004, absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare – Universitatea Politehnică Bucureşti – aţi şi predat analiza algoritmilor; în 2005 v-aţi orientat spre Biochimie şi Biologie moleculară, lucrând ca dezvoltator de software de bioinformatică… Şi vă întreb, deloc retoric, ce legătură ar putea exista între subiectul lucrării dv. de diplomă: „Sistem de autoînvăţare pentru probleme specifice simple ale limbajului natural“ şi un masterat despre… „Platforma software pentru glicozilarea «in silico»“?…

    – Niciuna!… Vă mărturisesc, calculatoarele au fost ce mi-am dorit şi nici nu mă aşteptam să trec de la profesia de inginer la cea de cercetător… Mama preda la liceu Biologie, puţină Chimie. Tata – inginer – şi cred că pe el îl moştenesc mai mult… Prin anul V, la sfârşit, a venit însă un profesor american şi ne-a vorbit despre cercetarea interdisciplinară… Atunci am aflat prima oară de Bioinformatică – domeniu în care se lucrează intens în alte părţi ale lumii – de 10, chiar 20 de ani… Căuta absolvenţi de Automatică pentru un doctorat în SUA, într-un mediu interdisciplinar – spre a munci cot la cot cu biologi, chimişti, fizicieni… Proiectul mi-a surâs, totuşi nu am acţionat ferm şi am continuat ca inginer de calculatoare. Dar după un an, mi-am dorit din nou să pătrund în acest domeniu şi am luat legătura cu dna prof. Adina Iordache, de la Facultatea de Biologie, şefa Catedrei de Biochimie, în vederea unui master. M-a ajutat cu materiale şi l-am început în toamna lui 2005, după câteva luni cunoscându-i pe cei de la Institutul de Biochimie – grupul dlui prof. Andrei Petrescu –, printre puţinii din România care fac Bioinformatică. Aici am lucrat mai întâi ca voluntar, apoi ca asistent de cercetare. Iar în 2007, am început să caut un doctorat… Şi fiindcă m-au pasionat dintotdeauna mecanismele îmbătrânirii – zonă nu prea aprofundată în România de azi –, m-am apucat serios de studiul biologiei…

    – Şi aţi ajuns doctorand în Israel, la Departamentul de Microbiologie şi Imunologie Shraga Segal, Facultatea de Ştiinţe Medicale, Centrul de cercetări multidisciplinare în îmbătrânire, Universitatea Ben-Gurion din Negev… Cum?

    – Aş spune, cu mult noroc. Întâi, am aplicat pentru câteva poziţii de doctorand în Europa şi SUA, apoi am citit un articol al dlui profesor Fraifeld pe subiectul care mă preocupa intens şi mi-l propusesem pentru doctorat: analiza procesului de îmbătrânire prin metode bioinformatice. În particular, prin reţele de gene şi proteine. A urmat un schimb de e-mail-uri cu d-sa, interviul din vara lui 2007, iar în octombrie m-au acceptat la Universitatea Ben-Gurion din Beer Sheva. Din cei patru ani în care primesc bursă şi voi lucra numai în cercetare fundamentală, a trecut deja un an şi jumătate…

    – La această universitate celebră se dă „ora exactă“, pe plan internaţional, în biogerontologie?

    – Cred că mai întâi trebuie făcută o mică diferenţiere între biogerontologie şi studiul biologiei sistemelor în îmbătrânire…

    – Şi care ar fi rolul Biologiei sistemelor, în studiul biologiei îmbătrânirii?

    – Biologia sistemelor, concept relativ nou în România, este un domeniu interdisciplinar, axat pe studiul interacţiilor complexe din cadrul sistemelor biologice, folosind o perspectivă holistică – nu una reducţionistă. De exemplu, este din ce în ce mai evident că sistemele biologice funcţionează ca reţele complexe – reţele transcripţionale, de interacţii proteină-proteină, reţele metabolice –, într-un mod foarte precis reglat, ceea ce denotă că multe dintre proprietăţile sistemului nu pot fi limitate la proprietăţile componentelor lui. Topologia reţelelor poate dicta, într-o oarecare măsură, funcţionalitatea sistemului, care altfel nu ar putea fi dedusă folosind doar metode reducţioniste. Dacă abordăm în acest context îmbătrânirea, vom vorbi despre un proces complex, multifactorial, care afectează întregul sistem biologic. Îmbătrânirea porneşte de la acumularea de modificări şi defecţiuni la nivel genetic şi epigenetic, care duc, în timp, la scăderea robusteţei reţelei şi la incapacitatea sistemului de a menţine un control transcripţional strict. Iar rezultatul va fi, implicit, şi o scădere a funcţionalităţii organismului. De aceea, pentru a înţelege mai bine procesul de îmbătrânire, este nevoie de programe software, capabile să integreze date heterogene şi din surse multiple, şi să analizeze procese complexe, dintr-o perspectivă globală, a întregului sistem – subliniez, nu doar prin investigarea componentelor sale. Să revin însă la întrebarea dv. anterioară… În ultimii 5–10 ani, a luat amploare un curent de cercetare interdisciplinară, în care sunt angajaţi ingineri de calculatoare, fizicieni, chimişti, oameni care caută, concomitent, răspunsuri în Biologie. Şi grupul dlui prof. dr. Fraifeld, de la Ben-Gurion, unde mai mult de jumătate lucrează cu metode de bioinformatică, îşi propune să ţină pasul cu cercetarea la nivel mondial în domeniul biogerontologiei – centre foarte puternice şi mai bine finanţate decât al nostru funcţionând, totuşi, în SUA şi Anglia.

    – O paranteză. Să afirmi că poţi prelungi tinereţea nu presupune o bună doză de aroganţă, permisă mai curând unor personaje literare, asemenea lui Faust sau Dorian Gray?…

    – La început, şi eu credeam că e o afirmaţie arogantă. Dar m-a surprins numărul cercetătorilor respectabili – nu doar visători! – antrenaţi în studiul îmbătrânirii şi care au rezultate notabile în ultimii ani. Iar despre scopul final al acestor demersuri nici n-aş spune că este prelungirea tinereţii sau viaţa fără de moarte, ci mai degrabă înţelegerea profundă a mecanismelor îmbătrânirii. Deşi, dacă s-ar influenţa şi cu un anumit procent longevitatea, ar fi minunat…

    – S-a ajuns, astăzi, la un model ferm al îmbătrânirii?

    – Sunt peste 300 de teorii, plus numeroase cărţi care le prezintă…

    – M-ar interesa o evoluţie a conceptului…

    – În ultimele două decenii, datorită descoperirilor tehnologice în domeniul Biologiei şi a posibilităţii de a strânge date tip screening, s-au deschis orizonturi noi pentru o mai bună integrare a informaţiilor, apropiindu-ne cu paşi repezi de o imagine globală a procesului de îmbătrânire. Deşi se cunosc multe gene care, individual, au efect asupra longevităţii unor organisme (cel mai cercetat este un nematod, Caenorhabditis elegans), nu se ştie încă gena sau  ansamblul de gene care ar trebui modificate sau influenţate. Iar efectul – reţineţi – nu este cumulativ: nu poţi influenţa o genă astfel încât longevitatea să crească cu 10%, apoi alta cu 20% ş.a.m.d. În momentul în care o influenţezi pe a doua, efectul primei gene nu va mai fi acelaşi. Şi sunt circa 800 de gene implicate în longevitate – neluând în calcul afecţiunile asociate îmbătrânirii: cancer, diabet tip II, ateroscleroză, Alzheimer, la fiecare fiind vorba de sute de gene – o parte dintre ele, comune. Ceea ce, dintr-o altă perspectivă, ar putea sugera aceleaşi mecanisme între procesul de îmbătrânire normală şi diferite boli. Cum se vede problema îmbătrânirii, azi? Ca un proces la nivel global, iar cercetătorii caută să influenţeze întregul sistem, toate genele fiind – repet – interconectate la nivel de interacţii proteină–proteină sau produşii unora dintre aceste gene reglează – ca factori de transcriere – expresia altor gene… Mai mult, poate fi influenţat întregul ansamblu şi de moleculele microARN… Este destul de greu să creionezi, deocamdată, o imagine globală completă… Mai ales că permanent apar date noi, într-un ritm din ce în ce mai rapid. Ceea ce nu înseamnă că sunt întotdeauna şi compatibile. Uneori, nici măcar corecte…

    – Vorbiţi-mi despre tema dv. de doctorat. Ce urmăriţi să obţineţi?

    – Se intitulează „NetAge: an online database and network analysis tools, for biogerontological research“ – conducătorul ştiinţific fiind dl profesor Fraifeld, absolvent de Medicină, cu un doctorat în Gerontologie experimentală – şi include două părţi. Prima parte presupune extinderea modelului curent de reţele de interacţii proteină–proteină la un model integrativ, cu informaţii despre controlul epigenetic al moleculelor microARN. Acest model va fi folosit pentru construirea reţelelor pentru longevitate şi îmbătrânire la diverse organisme model, precum şi pentru boli asociate senectuţii, în cazul oamenilor. Iar în partea a doua, rezultatele obţinute vor fi organizate într-o bază de date – NetAge, care va fi pusă la dispoziţia comunităţii ştiinţifice, împreună cu uneltele bioinformatice de analiză a reţelelor din respectiva bază de date. Astfel, NetAge va fi o platformă pentru studii comparative în biogerontologie şi un suport pentru analiza diverselor mecanisme ale îmbătrânirii.

    – Căutaţi algoritmi pentru decodare…

    – Într-un mod foarte concis spus, DA.

    – Descrieţi-mi o zi obişnuită de lucru.

    – În acelaşi Laborator, suntem două grupuri. În jur de 12 „studenţi“ plus doi coordonatori. O parte se ocupă cu experimentele pe animale şi pe culturi de celule, iar ceilalţi aplică programe pentru cercetare… Colaborăm foarte strâns. Eu fiind singurul cu background-ul de inginer de calculatoare, dezvolt programe pentru proiectele în care e nevoie de o analiză bioinformatică. Folosim însă şi date din literatură şi experienţa altor grupuri de cercetare din lume. Timpul de lucru?… Foarte, foarte flexibil. Pentru că scriu cod software, pot lucra şi acasă… Asta-i informatica!

    – Într-o zi, cam câte ore vă gândiţi în primul rând la profesie?

    – Am un program dezordonat… Lucrez şi seara, noaptea până la 2–3, în week-end-uri… şzâmbeşteţ Sunt puţin… workaholic. Am şi zile când îmi permit să merg (gratuit), chiar la prânz, la piscină – unul din darurile pe care Facultatea le oferă studenţilor… Există foarte multe facilităţi pentru sport, spre deosebire de România… Dar nu v-am spus nimic despre ziua noastră mai specială: în fiecare joi, la 9,30… Întâlnirea de Laborator… E ca o sărbătoare… Fiecare aduce ceva de mâncare, de obicei avem şi câte o sticlă de vin, pregătim împreună micul dejun, discutăm diverse probleme – inclusiv ştiinţifice… O atmosferă relaxantă, modernă – ceea ce nu am cunoscut la noi în ţară. Şi schimbul de idei devine mult mai fructuos, incompatibil cu vechea paradigmă: fiecare stă la biroul lui, cufundat (?!) în treabă – şi nu comunică decât o dată pe an, la vreo conferinţă…

    – Starea de bine fortifică inspiraţia?

    – E motivantă. Mie îmi este greu să mă concentrez pe mai multe proiecte, deodată. Pot să o fac, dar devin mai puţin eficient. Nici nu mă simt stresat prea tare cu data limită de predare a proiectelor – cum li se întâmplă în România multor tineri obligaţi, din cauza precarităţii materiale, să se implice în diverse alte lucruri, care le răpesc energia atât de necesară într-o cercetare reală pentru doctorat. Presiunea, la noi, e prea mare… În Israel, bursa unui doctorand este de circa 700 de euro. Din care eu plătesc 200 de euro chiria… Nu-i uşor! Dar am timp şi să revin de câteva ori pe an la părinţi, în România, comunicând prin internet cu dl prof. Fraifeld.

    – S-a vorbit adesea despre un complex al cercetătorului român…

    – Într-adevăr, aici cred că lipseşte liniştea necesară cercetării. Nu poţi performa frământându-te că laboratorul tău nu va putea rezista 2–3 ani, dacă nu obţii, din nou şi din nou, fonduri. În Israel, susţinerea vine şi din partea Universităţii, şi din partea statului – deşi, spre deosebire de alte ţări Occidentale, nu este foarte mare. Funcţionează, în schimb, granturile, la fel ca în România… Bunăoară, grupul nostru – alături de alte 13 institute partenere, este implicat atât la nivel experimental, cât şi bioinformatic, într-un proiect FPT, numit RESOLVE, cu finanţare din partea Uniunii Europene. Principalul lui scop? Identificarea şi caracterizarea mecanismelor prin care procesul de refacere normală a ţesuturilor lezate este înlocuit de o fibrozare excesivă, fenomen specific inflamaţiei cronice. Din punct de vedere bioinformatic, metodele sunt similare cu cele pe care le-am aplicat şi în lucrările anterioare, analiza procesului de vindecare a leziunilor făcându-se tot cu ajutorul reţelelor de interacţii proteină–proteină şi al reglării prin mecanisme epigenetice. Iar modelele realizate pe calculator vor fi verificate prin metode experimentale. Se pare însă că cercetătorii din Israel obţin mai mult, pentru că… ştiu să scrie mai bine. La Bucureşti, nici la Facultatea de Automatică, nici la Biologie nu am întâlnit un curs de cum să întocmeşti un articol ştiinţific… În Israel, acestei probleme i se dedică un semestru obligatoriu atât în Facultate, cât şi la masterat. Chiar studenţii din primii ani sunt puşi să analizeze articole, să extragă informaţii. În ultimul timp, am întâlnit şi la noi profesori care le cereau studenţilor prezentări – te ajută enorm să înveţi să-ţi expui şi să publici rezultatele. În Israel, Universitatea îi oferă masterandului şi doctorandului câte 800 de dolari pe an, pentru a merge la conferinţe în străinătate. De obicei, au un poster; dacă sunt norocoşi, şi cu rezultate bune, pot avea şi o prezentare orală… Activitatea unui cercetător nu e condiţionată, totuşi, numai de bani… Nici nu cred că ei ar fi marea problemă în România… Pentru mine, aceasta este legată mai ales de lipsa oamenilor cu care să colaborezi într-un mod strâns, la nivel interdisciplinar. Pentru biogerontologie, această colaborare – absolut necesară! – este, pentru moment, încă slab reprezentată la noi.

    – Multora le-ar putea părea chiar o pretenţie exotică… Din această perspectivă m-ar interesa o schiţă a polarităţii dintre ţara noastră şi Occident…

    – În 2008, am participat în Suedia la o conferinţă de Biologie a sistemelor, una dintre secţiuni fiind consacrată Educaţiei. Şi un profesor de la Princeton ne-a vorbit despre o iniţiativă demarată de câţiva ani, prin care proaspeţi absolvenţi de liceu sunt introduşi într-un program de cercetare interdisciplinară. De exemplu, ei învaţă în acelaşi timp ştiinţele naturii, chimie, matematică, informatică, aplicându-le pe toate pentru diverse miniproiecte de cercetare. Dar ca să înceapă programul, a fost nevoie de mai mult de un an, timp în care şefii de catedră şi ai Proiectului din fiecare domeniu în parte au asistat la cursurile colegilor. Scopul acţiunii? Să se facă, reciproc, înţeleşi. Pentru că succesul unei colaborări depinde totuşi de însuşirea mai multor „limbi“… În România, nu cunosc iniţiative de acest gen, programe care să faciliteze trecerea studenţilor dintr-un domeniu în altul. De exemplu, în Occident, funcţionează de mulţi ani institute de bioinformatică, facultăţi cu acest profil. Dacă ar fi existat şi la noi, aş fi fost foarte interesat să particip. (Însuşi doctoratul mi-am dorit să fie coordonat atât de un profesor de calculatoare, cât şi de un profesor de Biologie, pentru a pătrunde în tainele ei. Dar la Bucureşti de aşa ceva nu auzisem…) Acest neajuns nu ştiu în ce măsură se receptează acum, dar neîndoielnic se va resimţi foarte curând şi foarte intens, pentru că ne vor lipsi, tocmai când vom avea imperios nevoie, oamenii pregătiţi multidisciplinar, cei care dau impuls cercetării. Asta nu înseamnă că nu sunt mulţi cercetători profesionişti care, pentru moment, se descurcă şi în România, unde există o bază teoretică solidă. Chiar dacă se mai predau prin facultăţi materii… „istorice“… Intrând la doctorat în Israel, am fost obligat să urmez, până acum, două cursuri: unul de Biologia îmbătrânirii, altul de scriere ştiinţifică… Adică am participat la prezentări foarte elegante, folosind echipament modern, cu informaţii publicate în ultimii doi–trei ani – nu din cărţi concepute în deceniile 7, 8… Ceea ce nu înseamnă că Occidentul e scutit de politică sau birocraţie, la nivel de cercetare…

    – Plus competiţia, care vă suflă, mai abitir decât la noi, în ceafă. Recunoaşteţi, este un stres…

    – Nu i-aş spune neapărat stres, fiindcă te ajută să-ţi menţii ritmul alert. Te ţine în priză. Şi faptul că un grup descoperă înaintea ta ceva nu e un capăt de lume. Rezultatele respective te ambiţionează să continui şi – de ce nu? – pot fi folosite pentru o cercetare mai aprofundată. Cooperarea cu alte grupuri e foarte la modă şi alină un pic din stresul competiţional…

    – Din 2008, de când lucraţi cu dl prof. dr. Vadim Fraifeld, semnătura dv. în reviste celebre a devenit aproape continuă… Una dintre lucrările la care sunteţi coautor, apărută de curând în International Journal of Biochemistry & Cell Biology, abordează trioul longevitate–îmbătrânire–afecţiuni asociate senectuţii. Prin ce mecanisme comune se asociază?

    – Mai întâi, se simte nevoia definirii genelor asociate longevităţii şi ce înseamnă gene implicate în afecţiunile legate de bătrâneţe…  Pentru genele asociate longevităţii, modificări precum mutaţii cu o pierdere completă sau parţială a funcţiei, silenţierea prin interferenţa ARN, over expression sau polimorfisme genetice au ca rezultat schimbări semnificative în longevitatea diverselor organisme. În cazul genomului uman, singurele metode viabile pentru identificarea acestor gene se bazează pe polimorfismele genetice şi pe analiza pacienţilor cu sindroame progeroide. Există, în schimb, suficiente date despre gene asociate longevităţii la organismele model (C. elegans, D. melanogaster, S. cerevisiae). Aceste date se pot translata la oameni prin analiza genelor ortoloage lor. În privinţa bolilor asociate bătrâneţii, s-au identificat numeroase gene implicate în cancer, Alzheimer, diabet tip 2, ateroscleroză. Sunt deja sute de gene cu rol în controlul longevităţii şi în boli asociate bătrâneţii. Iar despre mecanismele similare, s-au conturat deja primele indicii: prezenţa a numeroase gene comune. De asemenea, între aceste seturi de gene există multiple interacţii la nivel transcripţional şi interacţii proteină–proteină. Multe proteine au o conectivitate foarte ridicată – proteine „hub“ – interacţionând cu un număr mare de parteneri. Iar genele asociate longevităţii şi cele implicate în boli legate de bătrâneţe se interconectează strâns şi ar putea coopera sub forma unor reţele de gene/proteine. Recent, grupul nostru a arătat că acest lucru e posibil. Genele ortoloage ale proteinelor asociate longevităţii, identificate în organisme model, precum şi genele implicate în cancer, boala Alzheimer, diabet tip 2 şi ateroscleroză, împreună cu partenerii lor de ordin 1, formează reţele de interacţie proteină–proteină cu o organizare scale-free. Aceste reţele se şi suprapun semnificativ, sugerând un grad foarte ridicat de intricare între longevitate şi afecţiunile asociate bătrâneţii. Componenta comună celor cinci reţele prezintă câteva proprietăţi. În primul rând, aproape toate genele incluse interacţionează între ele, formând, de fapt, o reţea comună. Apoi, această reţea este puternic îmbogăţită cu gene implicate în semnalizare. Mulţi dintre produşii lor finali sunt hub-uri şi switch-uri cheie între diferite căi de semnalizare, contribuind major la o funcţionare coordonată. Pe lângă calea de semnalizare a insulinei, cu rol cunoscut în procesul de îmbătrânire şi în afecţiunile asociate senectuţii, reţeaua comună include multe proteine implicate în căi precum focal adhesion şi adherens junction, a căror asociere cu controlul longevităţii nu a fost încă studiată. Exemple de astfel de hub uri includ PTK2 (focal adhesion kinase), FN1 (fibronectina), PXN (paxilina) sau VCL (vinculina).

    – Am să vă adresez o întrebare pe care mi-a sugerat-o  marele nostru genetician, prof. dr. Dragoş Ştefănescu… Printre maladiile asociate bătrâneţii, aţi amintit de Alzheimer. Există două forme ale bolii: una cu debut timpuriu, între 30 şi 60 de ani, având determinism monogenic – şi o formă sporadică, când sunt implicate mai multe gene. Cunoscând aceste gene, se poate face o evaluare a riscului de boală? De exemplu, gena ApoE este cel mai puternic factor de risc genetic pentru Alzheimer. Dacă se găseşte o mutaţie, se poate prevedea boala? Deci, s-ar putea face un screening legat de ApoE?

    – Formei sporadice a bolii Alzheimer, deşi mult mai comună, nu i s-a stabilit încă un şablon genetic. Gena ApoE este, într-adevăr, unul dintre cei mai puternici factori de risc, totuşi alterarea ei e departe de a explica mecanismul bolii. Până în prezent, se cunosc aproximativ 200 de gene implicate, într-un fel sau altul, în Alzheimer – fie ca gene care participă la determinarea bolii, fie ca gene afectate în mod secundar – iar un mare procent dintre acestea sunt direct interconectate. Mai exisă şi câteva tipuri de molecule microARN, a căror expresie apare modificată în diferitele etape ale bolii. Este posibil ca identificarea unor gene sau a unui set de gene să sugereze o creştere a riscului, ajutând, astfel, la diagnosticul şi prevederea bolii. Dar până în prezent, acest ideal nu a fost atins. Pentru o înţelegere deplină a bolii şi, implicit, pentru tratarea ei, sunt convins că analiza tuturor genelor implicate şi a interacţiilor dintre ele, precum şi a altor molecule (cum ar fi molecule microARN) are mult mai multe şanse de succes. Ţintele moleculare vor fi, cel mai probabil, multiple şi nu va fi suficientă vizarea unei singure gene. De exemplu, grupul nostru analizează posibile legături moleculare între Alzheimer, inflamaţia cronică şi stresul oxidativ – două dintre cele mai importante cauze presupuse în declanşarea bolii. Şi vă pot spune că reţelele de gene construite pentru aceste afecţiuni/procese sunt destul de extinse… Se ajunge la câteva mii de gene…

    – De ce acest interes deosebit în întreaga lume pentru moleculele microARN şi cum sunt ele integrate în reţelele de gene?

    – Interesul se datorează în special avantajelor tehnice, pe care le oferă ca sistem de „delivery“. Funcţionalitatea reţelelor proteină–proteină depinde în mare măsură de expresia genică, care, la rândul ei, se află  sub un strict control epigenetic. Interferenţa ARN – un mecanism epigenetic recent descoperit – include molecule microARN. Ele acţionează predominant la nivelul posttranscripţional şi pot determina expresia genică, dependent de ţesut sau de vârstă. Şi în timp ce secvenţa ADN rămâne aproape neschimbată, statusul epigenetic variază, de-a lungul vieţii, în funcţie de ţesut, putând fi reprogramată de numeroşi stimuli externi şi interni. Prin urmare, dereglări la nivelul controlului epigenetic ar putea avea un impact profund în îmbătrânire şi în afecţiuni asociate senectuţii şi, într-adevăr, multe molecule microARN au potenţialul de a ţinti gene implicate în aceste procese. Construirea unui model de reţea integrativă, care să includă interacţii proteină–proteină, cât şi informaţii despre expresia genică reglată de microARN ar putea deci oferi o perspectivă nouă asupra mecanismelor îmbătrânirii, precum şi instrumentele necesare în selecţia ţintelor terapeutice.

    – Aş fi dorit un mesaj dincolo de limbajul criptic al geneticienilor… O abordare ceva mai laică… De exemplu, ce sfat aţi da cititorilor noştri, pentru… a trăi mai mult? Îl veţi contrazice, oare, pe Aldous Huxley, care prevedea, drept principală pârghie pentru oamenirea de mâine, plăcerea?…

    – Avem nevoie de noroc, pentru a prinde rezultatele cercetărilor din biogerontologie. E o cale destul de lungă şi deocamdată nu există o reţetă… Pot însă să vă spun că cei care au o zestre genetică foarte bună, vor fi predispuşi şi la o longevitate foarte ridicată. Astăzi, recordul se ridică la 122,4 ani… Prin urmare, favoriţii geneticii nu vor fi obligaţi şzâmbeşteţ să-şi cenzureze plăcerile! Dimpotrivă!… Asta nu înseamnă că pentru cei 99% mai puţin favorizaţi, nu va conta, decisiv, stilul de viaţă. Problema nu poate fi abordată, totuşi, în alb şi negru… Iar pe cititorii „Vieţii medicale“ i-aş ruga să aibă răbdare… Măcar grupul nostru de la Ben Gurion să-şi definitiveze „filmul“ cercetărilor…

    – Doctoratul odată încheiat, veţi reveni definitiv în România?

    – O întrebare dificilă… Rămâne una dintre variante… Din păcate, domeniul în care lucrez este foarte îngust, de nişă… Iar din câte ştiu, în România nu există o asociere între Gerontologie şi Bioinformatică… Prin urmare, ar fi destul de greu să-mi pot continua aici activitatea postdoctorat…  Lipsesc oamenii cu care să colaborez… V-am mai spus, aceasta blochează foarte mult, la noi, cercetarea… M-am gândit, totuşi, să reiau legătura cu câţiva dintre colegii mei de la Automatică, preocupaţi încă de prelucrarea limbajului natural, pentru extragerea de date, de informaţii din articole de specialitate… Şi e posibil să demarăm un astfel de proiect, care ar da un sens mult mai larg vechiului meu interes pentru inteligenţa artificială.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe