Am amânat, dar nu în zadar, chiar şi pentru o adaptare văratică a rubricii, o istorie etimologică surprinzătoare şi complexă, datorită căreia verbul citer – a cita a dobândit un nou sens, pe măsura importanţei citării ca practică interumană. Care se extinde mult mai departe decât în tipăriturile autorilor de scrieri ştiinţifice de toate felurile. (...)
Dar, până să ajungem la meandrele evoluţiei verbului a cita, încercăm să aducem la vedere originea mai puţin cunoscută a trei cuvinte, printre care unul dintre cei mai utilizaţi termeni medicali. Începem, poate surprinzător, cu meandre, care este cuprins în sintagma „meandrele concretului“, devenită la noi populară datorită unui prea cunoscut politician. Cuvântul a fost utilizat, mai aproape de sensul şi chiar de originea sa (v. în continuare) de Mihail Sadoveanu: „m-am deprins cu meandrele Stambulului“ (citat în „Noul dicţionar universal al limbii române“, Edit. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2006). Dar de unde vine meandre? În dicţionarele româneşti se menţionează fr. méandre, adică etimologia directă, metodă des întrebuinţată de lingvişti, prin care este explicată originea cea mai apropiată a cuvântului. Pentru aflarea etimologiei indirecte putem utiliza Le Petit Larousse, dar satisfacţia aproape deplină asupra cunoaşterii originii cuvântului şi a evoluţiei sensurilor acestuia (premise ale utilizării corecte a termenului) ne-o asigură accesul la capodopera „Dictionnaire historique de la langue française“, apărut sub direcţia lui Alain Rey, lingvist şi lexicograf eminent. Din acest dicţionar aflăm că méandre, s.m., este un împrumut (1552) din lat. maeander, la rândul său provenit din grecescul maiandros, denumirea unui fluviu din Asia Mică. Fluviul era cunoscut prin traiectul său foarte sinuos. Se poate merge mai departe cu documentarea dacă avem la îndemână cartea lui Jean-Pierre Colignon (responsabil cu limba franceză pentru toate publicaţiile grupului Le Monde) intitulată „Étonnantes étymologies“ (Albin Michel, Paris, 2004). Aflăm că fluviul cu pricina se află în Turcia (aproape de Izmir şi nu departe de insula Kos) sub numele de Menderes, iar în sec. VIII î. Hr. uda teritoriul Frigiei, regat prosper pe vremea miticului rege Midas (738-696 î. Hr.). Deşi în latină fluviul a denumit „un repliu sinuos, întortocheat“, îndeosebi în arhitectură şi sculptură, în franceză méandre a însemnat iniţial „cotitură sinuoasă a unui curs de apă“. Pentru ca în 1623 să fie atestat pentru prima oară pluralul méandres cu sensul figurat de „divagaţii, devieri în discurs“. Prin analogie de formă, cuvântul are şi alte utilizări, în horticultură, precum şi în artă (1721), unde desemnează un desen ornamental format din linii încrucişate în mod divers. În 1813, Stendhal introduce adjectivul méandrique, din latina populară. Evident, cu sensul „care are sau formează meandre“. Nimeni nu interzice utilizarea adjectivului în medicină, cu referire, de pildă, la un traiect venos, ca să nu mai vorbim despre meandrele vocabularului medical.
Acest text nu este succint, ceea ce pentru o rubrică nu-i a bine, iar spre intrarea în deplină criză de spaţiu, iată că îl cităm din nou pe J.-P. Colignon (v. ref. de mai sus). Care relevă originea surprinzătoare a adjectivului succinct(e), plural succinct(e)s (atenţie: în română cuvântul a fost preluat fără ultimul c!): etimonul nu este altul decât latinul succintus – participiul trecut adjectivat provenit din succingere – „a ridica, a sufleca un veşmânt“, adică, până la urmă ... a se dezbrăca. Cum s-a ajuns la succinct, adjectivul actual? Prilej de speculaţii umoristice.
Cu al treilea termen, ecografie, pătrundem în meandrele vocabularului medical. Înainte de a ajunge la o captivantă poveste etimologică, să observăm că în română cuvântul provine din franceză, échographie. În engleză se preferă (v. Dorland’s) ultrasonography sau medical ultrasonography, uneori chiar sonography. Or, toţi aceşti termeni nu conţin nicio referire la fenomenul fizic (ecoul) produs în scopul obţinerii ecogramei. E drept că ecography este inclus, de obicei, în dicţionarele englezeşti, dar cu trimitere fără comentarii la ultrasonography. Şi ecograful – echograph are denumirea comună în engleză ultrasound display. Ca să nu mai vorbim de complicaţiile provenite din utilizarea cuvântului scan, care aproape că a devenit universal în imagistică: echo-scan, scinti-scan, PET-scan, CT sau CAT-scan etc. De fapt, subiectul e vast şi s-ar cuveni o analiză aprofundată. În treacăt fie spus, în acest caz unificarea terminologiei pe plan internaţional ar fi simplă, dar nu se face. Ceea ce nu înseamnă subestimarea rolului determinant al englezei în evoluţia vocabularului medical actual.
Dar să revenim la échographie, a cărei etimologie – (grec. ekho = ecou, sunet repetat şi graphein = a scrie) – părea clară. Până când am găsit tipărită cronica erudită a lui Alain Rey, intitulată „Échographie“) prezentată la radio France-Inter şi inclusă apoi în volumul „À mots découverts“, Robert Laffont, 2006, pp. 149–150). Cronicile sale urmează firul actualităţii, subiectul „Écographie“ fiind reacţia sa la „bizareria juridică prin care se consideră o naştere anormală nedecelată (prin ecografie, n.n.) în caz de handicap“.
Înainte de a susţine aserţiunea de mai sus printr-o prezentare excepţională a limitelor ecografiei (v. citatul din finalul articolului), Alain Rey ne oferă încă o surpriză, considerând că écho – ecou evocă, de fapt, prin cuvântul grecesc ekho, „o nimfă prea vorbăreaţă“. Şi astfel el ajunge la legenda nimfei Echo (Eco), pe care o descrie pe scurt. Pentru cititorii care vor, dacă nu să evite, măcar să suporte irealitatea imediată de acum, propun (re)lectura istoriei nefericitei nimfe scrisă de profesorul G. Popa-Lisseanu conţinută în trilogia sa întitulată „Mitologia greco-romană“ (şi republicată recent, în 2006, la peste şase decenii de la ultima apariţie, în 1944, la Editura Vestala).
Deoarece am ajuns la limita spaţiului acordat rubricii, închei cu un citat asupra limitelor ecografiei, după Alain Rey: „Nu trebuie confundată cu o fotografie (...) nici cu o radiografie, căci imaginea ecografică, supusă la toate riscurile reflexiilor, sustragerii vederii, bruiajului, este foarte dificil de interpretat. Calitatea materialului, timpul pentru examinare, circumstanţele formării imaginii, problemele de descifrare sunt factori de incertitudine, subestimaţi. Vocea nimfei Echo era uneori incertă, inaudibilă, întreruptă, prea slabă. Când nu era auzită şi înţeleasă nu însemna că ea nu spusese nimic. Tot astfel, a nu vedea nimic anormal pe o ecografie nu înseamnă obligatoriu că totul este normal“. După aceste rânduri scrise cu talent scriitoricesc, autorul nu uită să menţioneze şi aportul medical, adesea determinant, al ecografiştilor.
Evident, incursiunea în meandrele evoluţiei verbului a cita, în articolul următor.
