Sub
presiunea protestelor de stradă și pe rețelele de socializare ale societății
civile politicienii s-au dat la o parte și au permis alcătuirea unui guvern de
tehnocrați până la viitoarele (de altfel, apropiatele) alegeri. Consultările
pentru numirea noilor miniștri au decurs neașteptat de repede iar „graba a
stricat puțin treaba“.
La scurt timp de la anunțarea propunerii
pentru ministrul sănătății, „mămăliga“ a explodat la toate nivelurile.
Consternare și jignire în rândul profesioniștilor care se așteptau la alte
nominalizări, anunțate deja pe grupurile de pe Facebook, în rest umor
(negru?)/haz de necaz, comentarii picante, crize de falsă pudoare, fiecare după
propria înțelegere.
Ministrul sănătății urma să devină dr.
Andrei Baciu, în vârstă de 28 de ani, medic rezident de chirurgie și
președintele unei asociații care apară drepturile pacienților. Probabil că din
grabă nu a mai avut nimeni timp să verifice „compatibilitatea“ nominalizării cu
o asemenea funcție, iar sus-numitul uitase să menționeze că pozase ca model în
lenjerie intimă.
La numai câteva ore, propusul ministru a
fost retras din echipă, dar culmea, dedesubturile au fost altele, nu din cauza
faptului că ar fi pozat în chiloți, ci din lipsă de experiență și pentru că nu
și-a definitivat studiile.
În locul lui a fost propus și până la urmă și investit în
funcție dr. Patriciu Achimaș-Cadariu, cu zece ani mai în vârstă, universitar,
specializat în ginecologie și oncologie, director de institut oncologic, despre
care până acum nu au apărut dovezi de „frivolitate“ pe rețelele de socializare,
doar ceva nedumeriri despre cine este de fapt și de ce ar fi așa de nimerit
pentru o asemenea funcție.
Cu toate că a fost repede exclus din echipa
de tehnocrați a prim-ministrului Dacian Cioloș, dr. Andrei Baciu a avut parte
în scurtul timp cât a fost expus judecății publice și de susținere și simpatie.
Un grup de femei a format o petiție în sprijinul lui, iar la televizor s-a
afirmat că poate nu a fost cea mai proastă alegere, având în vedere că este
tânăr, a mai lucrat în alte sisteme și este (încă) rezident, adică știe
problemele și poate ar putea stăvili exodul medicilor rezidenți. Alții nu au
fost de acord ca o persoană care a încercat în mod cinstit să-și rotunjească
veniturile prin ce știa să facă să fie ridiculizată dezavantajată și
discriminată.
Cu această numire „neinspirată“, s-a mai
scris o filă pentru ca reforma sistemului medical românesc să intre în cartea
recordurilor nedorite, fără să reamintim schimbarea frecventă a miniștrilor
sănătății în ultimii 25 de ani și lipsa de prioritate acordată reformei
sistemului de sănătate de toate guvernele postdecembriste.
Dar ceva, ceva tot s-a „mișcat“ în
societatea civilă și în rândul corpului medical care s-a îndreptat fie și numai
cu un pas în direcția cea bună: faptul că s-a luat atitudine împotriva unei
numiri la repezeală, percepută ca o lipsă de respect față de sănătatea
populației și profesioniștii din sănătate. Și se pare că este momentul potrivit
ca în opinia publică și în lumea medicală să se cristalizeze un profil al
candidatului ideal, cine și cum ar trebui să fie un ministru al sănătății care
să miște odată lucrurile din loc și să înceapă mult așteptata reformă: tânăr,
bătrân, bărbat, femeie, medic sau de altă profesie?
Se știe că în sistemele de sănătate din
țările mai puțin dezvoltate, de obicei este numit la conducerea ministerului
sănătății o personalitate medicală și/sau politică cunoscută, fără a se ține
cont prea mult de alte calități.
Altfel se întâmplă în țările dezvoltate și
voi lua ca exemplu profilul miniștrilor sănătății din Olanda, care, în opinia
experților, are cel mai bine organizat și performant sistem de sănătate din UE
și din lume. În această țară, există o lungă tradiție în pregătirea
funcționarilor publici și a politicienilor pentru a-și îndeplini cu civism și
onestitate atribuțiile. La denumirea de minister al sănătății au fost adăugate
în timp și alte domenii apropiate cum ar fi afacerile sociale, igiena mediului,
bunăstarea și cultura. Din 1994 și până în prezent acest minister se numește,
într-o traducere liberă, Ministerul sănătății, bunăstării și sportului.
Reformele majore în sistemul de sănătate
olandez au început în anii ’70; de atunci au fost numiți doisprezece miniștri,
dintre care cinci au fost femei și doar doi de profesie medici (de medicină
internă și pediatrie/imunologie), fără să fie „personalități“ medicale în
adevăratul înțeles al cuvântului. Alte domenii din care au provenit miniștrii
sănătății, sau pe care le-au avut în portofoliul profesional, au fost:
economie, sociologie, politică, biochimie, justiție, mișcare sindicală,
filozofie, societate civilă – mișcarea feministă –, media/tv, etică și
deontologie. Toți miniștri din anii ’70 și până în prezent au avut în comun
faptul că au fost la vârsta maturității, au fost implicați politic și au
dovedit de-a lungul carierei calități profesionale și manageriale, spirit
civic, inovativ și inițiativă. Majoritatea au deținut înainte diferite funcții
în instituții de stat și din domeniul medical. După îndeplinirea mandatului, o
parte dintre ei, pentru a asigura continuitate, au rămas în funcții ca înalți
funcționari, cum ar fi secretari de stat la ministerul sănătății, directori de
case de asigurări, instituții medicale ș.a.
Miniștrii sănătății au fost aleși și numiți
în funcție de domeniul din sănătate care trebuia reformat la acel moment, așa
cum fuseseră stabilite prioritățile în programele de guvernare. Astfel, în anii
’70–’80 s-a acordat atenție dezvoltării asistenței medicale din prima linie și
în special medicinii de familie. În următoarea decadă, ministrul, un econom
provenind din mediul asigurărilor, care a deținut două mandate complete, a pus
accentul pe dezvoltarea și diversificarea sistemului de asigurări de sănătate
și a pachetelor de asigurări, în perspectiva prognozatei îmbătrâniri a
populației și înmulțirii pacienților cu boli cronice. În anii ’90, un ministru
medic cu un mandat de opt ani a avut ca prioritate conținutul și calitatea
serviciilor medicale, a adus în discuție acordarea îngrijirii paliative în
bolile incurabile (inclusiv cancerul) și a propus legea eutanasiei și a
sinuciderii asistate, alături de alte aspecte etice importante în relație cu
îngrijirea medicală. În prima decadă a mileniului trei, având în vedere și
schimbările în structura și veniturile populației, prioritatea a fost
implementarea economiei de piață în medicină și atunci miniștrii au fost un
econom și un sociolog. Cel mai recent ministru al sănătății este o femeie cu pregătire
și în comunicare, care a fost ani la rând în politică și funcționar în
minister. Acest ministru se preocupă în primul rând de armonizarea aspectelor
medicale și sociale, prin creșterea participării familiei și comunității la
îngrijirea medico-socială. Pe lângă aceasta, o altă prioritate a prezentului
este creșterea gradului de cooperarea/conlucrare între diferitele eșaloane
medicale și crearea de rețele de lucru. Și nu în ultimul rând, menținerea la
același nivel și/sau scăderea costurilor asistenței medicale concomitent cu
îmbunătățirea continuă a calității serviciilor, implementarea și punerea la
dispoziția pacienților a ultimelor metode de diagnostic, tratament și
îngrijire.
Personal, cred că în România este nevoie de
un ministru al sănătății, care să nu fie neapărat medic sau bărbat. În primul
rând este nevoie de un foarte bun organizator cu charismă, cu viziune, care
știe să comunice și să lucreze în echipă, susținut politic și dublat de
tehnocrați și consilieri de valoare. Viitorul ministru al sănătății ar trebui
să rămână pe post cel puțin un mandat întreg, dacă nu chiar două sau trei,
pentru a oferi continuitate reformelor ce le va avea în vedere. În programul de
guvernare trebuie să existe pentru sănătate, la fel ca și pentru alte domenii,
priorități bine definite și în cascadă logică, astfel încât ministrul sănătății
să le poată traduce în practică și să fie suținut finaciar, politic și social.
Șansa actualului ministru tehnocrat din
acest guvern episodic de a schimba ceva este redusă, din lipsă de timp și mai
ales din cauză că sănătatea iar pare să fie o prioritate numai pe hârtie, nu și
în fapt. Din păcate nu are la dispoziție o echipă de adevărați tehnocrați și
există șansa să complice și mai mult lucrurile, în loc să le descurce. Poate specializarea
pe care o are îl va ajuta să depisteze în fază precoce și să trateze, fie și
paliativ, „cancerul“ din sistemului medical românesc: corupția.
