Acum câteva zile, am avut, la consultaţii, un cercetător disperat. Era diagnosticat în serviciul nostru cu un sindrom de apnee sever şi era dependent de un aparat tip CPAP, de fapt proteza sa respiratorie care-l ţinea în viaţă pe parcursul somnului. A venit şi mi-a spus, cu durere în glas, că va trebui să renunţe la el deoarece, fiind disponibilizat, chiar dacă şi-a făcut o microîntreprindere, nu are comenzi şi deci nu mai poate plăti chiria la acest aparat. Aparatul este viaţa lui, dar fără serviciu, fără bani, nu va putea continua. De fapt, nu este primul cercetător în impas. Cercetarea, această rudă săracă a Medicinii româneşti, agonizează. Studii angajate pe 3–4 ani, pe baza unor proiecte ferme, au primit, în acest an, doar 25% din banii necesari. Este un concept mai vechi, cu iz comunist – să ceri performanţă cu bani puţini. În altă ordine de idei, recesiunea i-a atins rău pe pacienţii cu boli respiratorii obstructive cronice. Majoritatea sunt pensionari şi cu venituri mici. Din acestea ar trebui să acopere atât preţul unor medicamente pe termen lung, cât şi pe cel al aparatelor de oxigenoterapie la domiciliu. Mulţi renunţă sau fac terapie intermitent. Care este consecinţa imediată? Se înmulţesc zilele de internare în spitale, se aglomerează aceste spitale şi se încarcă facturile lor în condiţiile în care BPOC-ul, de exemplu, în absenţa unui program naţional, în câţiva ani va decava bugetul Ministerului Sănătăţii prin formele frecvent galopante, severe de exprimare.
    Toţi analizează, în ultimul an, plecările tinerilor medici în străinătate. Este adevărat că se emigrează în masă, că sunt zone din ţară unde este greu să găseşti şi să încadrezi un anestezist. Mai grav este însă altceva şi nimeni nu sesizează această nuanţă nouă. Este pentru prima dată în ultimii 17 ani când din Institutul de Pneumologie pleacă specialişti între 30 şi 40 de ani. Sigur, toţi se întreabă de ce? Sunt oameni care aveau un post în Capitală, într-un institut naţional. Şi totuşi, de ce pleacă? Explicaţiile sunt mai simple decât credem. Salariile încă sunt departe de ceea ce ar trebui să aibă un specialist pentru a crea un anumit confort financiar personal şi profesional. Pe de altă parte, în multe spitale dotările rămân, în continuare, departe de standardele moderne şi atunci, degeaba ai burse şi ocazii nenumărate să înveţi lucruri noi, dacă, venind acasă, le poţi pune doar pe hârtie. Îmi aduc aminte că aşa a fost şi în Polonia, unde, după scandalul „instalatorului“ polonez, a apărut vidul de specialişti din spitale. Care a fost politica ministrului sănătăţii polonez la acel moment? A readus medicii acasă, oferindu-le salarii „europene“.
    Şi pentru că vorbim de ceea ce facem sau ar trebui să facem ca medici, o tânără specialistă, după o vizită într-un serviciu din Austria, îmi spunea, cu surprindere, cum decurgeau raporturile de gardă şi consulturile în acest spital unde planificarea consultaţiilor, absenţa tensiunilor în serviciu şi intervenţiile profesorului şef de clinică erau frapante, creând un climat propice de muncă. Ce găsiţi în serviciile româneşti? O aglomeraţie zilnică incredibilă, medici de la UPU suprasolicitaţi, puţini la număr şi aflaţi sub presiune permanentă. De multe ori, întrebările pe care şi le pun sunt: am un ventilator liber pe care să pun bolnavul grav?, am un pat pentru următoarea internare? În schimb, pacienţii au descoperit soluţia. Înfiinţează asociaţii care să-i protejeze şi, asistaţi juridic, vânează doctori, fără a se pune problema dacă sunt deficienţe pur medicale sau ale sistemului.
    Pentru că tot vorbesc de atmosfera din spitale, cred că mai merită amintit un lucru. Într-o vizită recentă la o mare clinică, pentru a vedea o rudă, am fost întâmpinat de un bodyguard, care m-a interogat dacă aparţin acestui spital şi mi-a aplicat cu nonşalanţă taxa de maşină de un leu. Nu ştiu cât de mult se va îmbogăţi managerul spitalului din această taxă, dar este clar că personalul medical devine „vizitator“ în sistemul românesc din clipa în care nu mai este în unitatea spitalicească în care lucrează. Nu suma mă deranjează, cât ideea că medicii nu au nici un alt „privilegiu“ decât cel de a fi interfaţa între un sistem sanitar cu probleme şi pacienţi veşnic nemulţumiţi.