Mă pregăteam să atac un nou subiect de
gastronomie moleculară, dar iată că săptămânalul Courrier international, cu un look
schimbat de câteva săptămâni, are pe copertă (nr. 1148, 31 octombrie – 7
noiembrie 2012) un titlu cu caractere foarte mari: „Harvard pour tous“ (subtitlu: „Les
cours des grandes universités sont accesibles en ligne: Une révolution“). Şi
iată-mă, incitat de subiect, făcând un viraj radical, încât titlul articolului
ar putea fi reformulat: ce fac studenţii de la Harvard când nu preferă un curs?
În foarte recenta revoluţie, alături de Universitatea Harvard se află
puternicele universităţi americane Columbia (NY) şi Princeton, Universitatea
din Londra şi Universitatea ebraică din Ierusalim. Toate acestea – cu siguranţă
noua direcţie se va extinde – propun gratuit unele dintre cursuri online, sub
formă de clipuri video. Singura condiţie pentru înscriere e foarte uşor de
satisfăcut: o adresă electronică personală. Apoi, studenţii participă la
forumuri online şi alcătuiesc grupuri de lucru, în scopul discutării între ei
precum într-o sală de seminar sau lucrări practice adevărate.
Cu precizarea că nu m-am limitat la cele două
articole preluate de Courrier
international din revista londoneză Prospect
(publicaţie independentă, în care apar articole de mare calitate, cu puncte de
vedere contra curentelor convenţionale) şi din The New York Times, îl citez pe Sebastian Burkhard Thrun (n. 1967,
Solingen, Germania), care recent a demisionat din postul de profesor de computer science – Universitatea
Stanford CA, concentrându-şi energia pentru dezvoltarea societăţii botezate Udacity. Site-ul pe care îl propune oferă
gratuit massive open online courses
(MOOC, cursuri de masă online şi gratuite). Nimeni nu pretinde că MOOC vor
demola turnul de fildeş – Universitatea Stanford, de exemplu, nu acceptă decât
7% din candidaţi, dar achitarea taxei de 53.300 de dolari (41.200 de euro) nu
este la îndemâna oricărei familii – dar, cu ocazia unui discurs susţinut recent
la München, Sebastian Thrun a reamintit că prima universitate din lume s-a născut
la Bologna, în anul 1088. „În acea vreme, cu 350 de ani înainte de Gutenberg,
cursul magistral era mijlocul cel mai eficient de transmitere a informaţiilor“.
Apoi au apărut succesiv tipografiile, industrializarea şi internetul. Şi totuşi,
„profesorii de azi predau exact în acelaşi mod ca în urmă cu o mie de ani!
Universitatea a fost, în mod surprinzător, locul cel mai puţin inovator al
societăţii“. Aparent, observaţiile lui Thrun par exagerate, dar, cu toată evoluţia
tehnologiilor didactice, câţi profesori nu cer studenţilor la examene cursul
propriu? Mai presus de orice dispută, e importantă noua tendinţă-revoluţie de
„reinventare a învăţământului pentru generaţia digitală“.
Alături sau independent de Thrun, s-au
dedicat domeniului numeroşi alţi cercetători. Amintesc cu totul selectiv, mai
întâi pe David A. Wiley, profesor de psihologie şi de tehnologie la
Universitatea Brigham şi, printre altele, fondator al Centrului pentru internet
şi societăţi de la Universitatea Stanford. El este, de asemenea, membru în Advisory Committee of University of People.
Denumirea de „universitate a poporului“ are un aer chinezesc, dar reflectă
tendinţa învăţământului pentru toţi, deschis şi demografic. Un alt nume: Salman
Khan (n. 1976) este un educator american de origine bengaleză – născut în SUA –
fondator al Khan Academy, un organism
cu scop nelucrativ asigurând accesul online la o platformă educativă gratuită.
Din biroul situat în casa sa, transmite un larg spectru de subiecte concentrate
pe matematică şi ştiinţe. Andrew Ng (n. 1976), profesor la Departamentul de ştiinţe
informatice al Universităţii Stanford, cu PhD obţinut la Universitatea
Berkeley, s-a concentrat îndeosebi asupra învăţământului automatic şi
roboticii. E foarte apreciat de studenţii generaţiei digitale. O intenţie a sa
formulată recent: „Suntem preocupaţi de conceperea unor programe cu adevărat ştiinţifice
pentru detectarea plagiatului“.
După cum semnalează Tamar Lewin în The New York Times, în ultimele luni,
milioane de studenţi s-au precipitat asupra massive
open online courses. În aceste condiţii, se pun două întrebări: cum vor
acorda universităţile credite validante ale acestor cursuri şi cum va fi
împiedicată tendinţa (naturală?) a studenţilor de a trişa.
De la începutul lunii septembrie 2012, au
început să se contureze primele răspunsuri. Astfel, Global campus al Universităţii de Stat din Colorado (o universitate
online) va acorda trei credite transferabile studenţilor care vor termina
„Introducere în informatică“. Cursul e gratuit, urmat de 200.000 de studenţi,
care vor susţine un examen riguros supravegheat.
În paralel, există un parteneriat online al
Universităţii Harvard şi al MIT (Massachussetts Institute of Technology), în
cadrul căruia studenţi provenind din 110 ţări, care au reuşit la un examen
online, vor primi un certificat (nu o diplomă). Cu condiţia angajării pe cuvânt
de onoare că nu au trişat. Noul certificat va fi acordat deocamdată doar pentru
un singur curs din cele şapte propuse online, contra unei taxe modeste, a cărei
valoare nu a fost încă stabilită.
Urmează descrierea unui fenomen extrem de
interesant care începe să se contureze o dată cu extinderea noului tip de învăţământ.
Astfel, dacă într-o sală din campus erau iniţial, de pildă, 200 de studenţi, în
câteva săptămâni ei rămâneau doar 30, spre surprinderea profesorului adept al
predării tradiţionale. Cauza? Majoritatea studenţilor preferă clipurile video
disponibile online, deoarece au ocazia, adesea, să vadă şi să asculte pe cei
mai buni profesori din lume. După cum mărturisea recent Christos Poros, un tânăr
din Grecia: „Andrew Ng este unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am
avut, chiar dacă încă nu l-am întâlnit niciodată“. Alţi studenţi apreciază
noutatea cursurilor şi posibilitatea lucrului independent, deşi eforturile
pentru reuşită sunt imense.
În încheiere, câteva remarci: • revoluţia
declanşată de „învăţământul generaţiei digitale“ este încă departe de un succes
sigur, cu tot optimismul fondatorilor şi al unor studenţi • mai întâi pentru că
nu se obţin diplome, ci simple certificate, puţin apreciate pe ceea ce se numeşte
„piaţa muncii“ • apoi, gratuitatea acestui învăţământ nu este sustenabilă
economic • cea mai riguroasă se dovedeşte Universitatea Harvard • numărul de
cursuri propuse este, deocamdată, limitat • în medicină îndeosebi, dar şi în
alte domenii în care pregătirea practică a studenţilor se află pe primul plan,
concretizarea noii revoluţii rămâne o nebuloasă.