Adevărul
etern din sentinţa lui Virgiliu – „Fugit
irrepetabile tempus“, mă îndeamnă, în acest sfârşit de an, să mai amân puţin
incursiunea în gastronomia moleculară. Mai întâi, pentru că a apărut „The World in 2013“, sub egida săptămânalului
londonez The Economist, publicaţie de
referinţă la scară mondială (difuzare: 1.574.803 exemplare imprimate în 2012;
100.000 de abonamente online în 2012). Anuarul The Economist e în întregime interesant, uneori chiar captivant,
alteori îşi face loc umorul subtil britanic, dar şi senzaţionalul, îndeosebi în
cazul unor subiecte ştiinţifice, scrise de jurnalişti calificaţi, deci
credibili, chiar dacă uneori metaforizează excesiv. Dar The Economist e reputat – chiar imbatabil – îndeosebi pentru
calitatea analizelor predictive politice şi economice. Sunt nevoit să fac o
selecţie – operaţiune dificilă, deoarece voi fi obligat să renunţ la informaţii
importante. Pentru orice eventualitate, adaug: relaţia săptămânalului londonez
cu Universitatea Harvard este continuă. Printre altele, o serie de volume apar
la Harvard cu o bandă pe care este imprimată menţiunea The Economist.
Încep
cu coperta atipică, un gen de puzzle în care se răsfrâng personaje importante
din politica mondială şi evenimente consemnate în anuar. Exact la mijlocul
coperţii, domină Angela Merkel, iar în colţul din stânga sus, „Mr. Xi“, cum e
denumit în anuar Xi Jinping, noul secretar general al Partidului Comunist
Chinez, care, conform regulii, în 2013 va fi înscăunat preşedintele Chinei. Mr. Xi (n. 1953), fostă victimă a lui
Mao, ar putea oferi surprize în politica Beijingului.
De
pe copertă lipseşte cel mai puternic om din lume. E doar o iluzie, pentru că la
pp.15–16, directorul redacţiei, John Micklethwait, semnează editorialul „The World of Barack and Xi“, în care
prezice că preşedintele american reales va consuma mai mult timp decât se aştepta
pentru politica externă în 2013. Iar la pag. 51, Edward McBride, şeful biroului
din Washington al revistei The Economist,
semnează articolul „To the victor, the
spoilers“, cu fotografia preşedintelui reales Barack Obama într-o atitudine
de câştigător, care nu se prea aseamănă cu cea de la prima alegere, când el
rostea acel promiţător „Yes, we can!“.
Autorul articolului aminteşte de promisiunile ambiţioase cu care Obama a câştigat
alegerile, îndeosebi stoparea războiului global. Ultima parte a titlului
articolului, „the spoilers“, mi se
pare uşor ironică. Dar preşedintele reales, care va avea mari dificultăţi de
înfruntat, deşi s-a păstrat în mare parte vechea distribuţie a puterilor la
Washington, este subiectul a încă patru articole din sumar. Cititorii interesaţi
au avut, desigur, ocazia să se informeze din surse de calitate asupra realităţii
americane de după ultimele alegeri. Cu certitudine, atât americanofobii, cât şi
americanofilii trebuie să ştie că lumea are nevoie de o Americă puternică. Ţara
tuturor posibilităţilor şi a democraţiei reale trece prin mari încercări. Iar
în momentele critice, poporul american, atât de divers etnic şi cultural, a
probat solidaritate şi patriotism. Mă gândesc şi la modul în care îşi sărbătoresc
Ziua Independenţei. Desigur, când auzim de Wall Street („strada zidului“,
denumită astfel în amintirea unui zid distrus în 1699), ne gândim la criza
mondială financiară propagată ca o undă de şoc. „Actorii“ sunt însă mai mulţi,
răspândiţi în lume.
Şi luiMr. Xi îi este dedicat un articol,
intitulat „Over to you, Mr. Xi“,
semnat de James Miles, şeful biroului din Beijing al revistei The Economist. Esenţialul: o fotografie
cu următoarea legendă: „Chair man Xi“,
în care Mr. Xi este instalat într-un
fotoliu după aparenţe stil Ludovic al XIV-lea, dar sigur made in China şi foarte probabil exportat şi în Franţa. Deopotrivă
cu acest umor britanic, suntem asiguraţi că Mr.
Xi este membru al uneia dintre cele mai puternice familii politice din
China, dar predicţia asupra evoluţiei Chinei e dificilă. Gigantul asiatic e
implicat economic şi politic în toată lumea (multe acorduri sunt secrete), iar
recent s-au dezlănţuit conflicte puternice cu Japonia. O nedumerire: pag. 49 a
anuarului este intitulată „The Heart of
Food“, iar la subsol stă scris „Taiwan
– The Heart of Asia“. Îmi imaginez cum e „digerată“ această pagină la
Beijing. Sper că The Economist a
introdus-o din motive pragmatice: o sumă obţinută prin publicitate.
Iată-mă
în impas, nu pot să concentrez într-un singur articol conţinutul anuarului The Economist. Ceea ce mă determină să
îl citez pe Antoine Furetière (1619–1688). Acesta, agasat de lentoarea cu care
avansa lucrul la „Dictionnaire de
l’Académie“ şi de ignorarea unor termeni ştiinţifici, tehnici şi artistici
(boală veche), a obţinut de la Ludovic al XIV-lea privilegiul de a publica
propriul său Dictionnaire. A suportat
furia colegilor săi academicieni, care l-au exclus din înaltul for, dar şi-a
continuat lucrul. Abia la patru ani de la moartea sa a apărut capodopera „Dictionnaire universel contenant
généralement tous les mots franÎois, tout vieux que modernes, et les termes de
toutes les sciences et des arts“. Au urmat numeroase ediţii, Loïs Capron,
profesor de medicină internă la Hôtel-Dieu-Paris şi lexicograf medical,
consideră şi azi Dicţionarul o sursă
de prim rang. Dar iată, în sfârşit, citatul din Furetière, sub povara căruia mă
aflu: „L’admiration est fille de
l’ignorance“.
În
aceste condiţii ingrate pentru mine, adopt o soluţie de avarie: voi reveni în
viitorul apropiat la anuar, când va fi cazul. Deocamdată, mă opresc doar asupra
unui singur subiect medical din anuar: „Small
is fantastic“ (p. 128), semnat de doi autori: Omid Farokhzad, profesor
asociat de anestioziologie la Harvard Medical School, şi Robert Langer,
profesor la Harvard – MIT Division of Health Science and Technology şi „David
H. Koch“ Institute for Integrative Cancer Research. Doi cercetători consacraţi
în domeniul nanomedicinii, „o medicină la scară atomică şi moleculară“, care nu
s-a dezvoltat încă la nivelul promisiunilor din cunoscutul film „Fantastic Voyage“, în care submarinul
microscopic Proteus lucra în
interiorul organismului. Dar, în 2013, se speră în depăşirea orizontului de aşteptare,
prin crearea efectivă a unor noi metode terapeutice, diagnostice şi imagistice.
Cu o experienţă proprie în domeniu (câteva lucrări publicate şi finalizarea
recentă a unei teze de doctorat, în calitate de conducător ştiinţific, probabil
ultima) îmi permit să afirm că – deocamdată – nanotehnologiile s-au
materializat cert îndeosebi în domeniile tehnice şi industriale. Ceea ce, de
altfel, susţin şi cei doi autori ai articolului.