Istoria licitaţiilor de artă debutează odată
cu apariţia primei case de licitaţii, Stockholms
Auktionsverk, fondată în 1674, în Suedia, la iniţiativa baronului Claes RĂlamb,
guvernatorul oraşului Stockholm. Aceasta deţinea o gamă variată de bunuri, iar
în cadrul unei licitaţii din anii 1700, regele Gustav al III-lea al Suediei îşi
exercită dreptul de preemţiune şi achiziţionează un tablou de Rembrandt.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, licitaţiile
de artă aveau loc prin cafenele sau taverne, unele se ţineau zilnic, având
chiar şi cataloage cu obiectele spre vânzare, iar termenii „licitaţie“ şi
„licitaţie publică“ au intrat în engleza scrisă încă de la sfârşitul anilor
1600. Sotheby’s, a doua mare casă de licitaţii din lume, deschide prima acţiune
în 1744, la Londra, cu vânzarea mai multor cărţi valoroase provenite din
biblioteca lui sir John Stanley. Activitatea casei de licitaţie se îndreaptă
ulterior spre pictură, arte decorative, bijuterii. Actualul lider, Christie’s,
se înfiinţează 22 de ani mai târziu, în 1766, urmând aceeaşi traiectorie.
Paşi uriaşi s-au făcut după al Doilea Război
Mondial, când metoda licitaţiei a fost gândită ca instrument de marketing. Astfel
s-a născut afacerea modernă cu licitaţii, iar oamenii de business au început să
hrănească afacerea, crescându-i reputaţia; licitatorii au diverse relaţii
comerciale cu bănci, avocaţi, contabili, oameni de afaceri.
Spre deosebire de cele prezentate, piaţa de
artă românească nu are o astfel de tradiţie, este foarte tânără şi încearcă să
se construiască după modelele internaţionale. Anul 2012 găseşte piaţa licitaţiilor
româneşti în plină creştere. De la înfiinţarea primei case de licitaţii, Alis,
în anul 1990, piaţa de artă românească s-a diversificat şi datorită apariţiei
noilor concurenţi. În momentul de faţă, la Bucureşti funcţionează cinci case de
licitaţii,
iar în ţară întâlnim una la Cluj şi alta la Oradea.
Mecanismele licitaţiei
Rolul principal jucat de licitaţii derivă
din faptul că aici este locul în care lucrările importante sunt vândute. Ele
servesc ca referinţă a pieţei, în general, deoarece constituie un mod de a
observa cum evoluează în timp piaţa şi preţurile.
Există mai multe tipuri de licitaţii, cu
mecanisme diferite, universal valabile. Avem de a face cu două mari categorii:
pe de o parte, licitaţiile „cu strigare“, iar pe de altă parte licitaţiile
scrise. Cele două categorii se împart la rândul lor în subcategorii. Licitaţiile
cu strigare au fost împărţite în două tipuri: modelul englez şi cel olandez.
Modelul englez este cel mai răspândit: potenţialii cumpărători se reunesc
într-o sală, iar conducătorul licitaţiei anunţă primul preţ. Participanţii
licitează un preţ mai mare decât precedentul, iar preţul cel mai mare este câştigător.
Două mecanisme sunt opţionale, dar mereu
prezente în acest tip de vânzare. Vânzătorul poate indica de la bun început
conducătorului licitaţiei să păstreze un preţ de rezervă: preţul minim pe care
licitaţia trebuie să-l atingă. Dacă acest preţ nu este atins, atunci obiectul
în cauză este retras de la vânzare. Preţul de rezervă este, bineînţeles, mult
mai mare decât preţul de pornire.
În general, casele de licitaţii folosesc
modelul englez, practicând licitaţia ascendentă. Premergător şedinţei
propriu-zise, experţii casei fixează un preţ minim şi unul maxim estimat, iar
de comun acord cu deponentul se stabileşte acel preţ de rezervă. În cazul
încheierii unei tranzacţii, atât deponentul, cât şi persoana achizitoare sunt
comisionate pentru intermedierea operaţiunii. Pentru cei care nu se pot
prezenta la licitaţie există întotdeauna opţiunea de ofertare în scris, online
sau prin telefon.
Casele de licitaţii româneşti
Revenind la casele de licitaţii româneşti,
Alis este prima casă de licitaţie, fondată imediat după revoluţie. Niciunul
dintre cei şapte asociaţi nu venea din mediul artistic, dar aveau aceleaşi
interese. Obiectele scoase la licitaţiei au fost de la bun început diverse, de
la piese de mobilier, covoare, până la pictură şi sculptură. Alis este o casă
care a crescut în timp, de la prezentările simple din incinta Teatrul Naţional,
până la cele din actualul sediu. În 2009, Alis ajungea la o cifră de afaceri
aproximativ 1,8 milioane de euro.
În 2002, apare primul concurent, casa de
licitaţii Monavissa. Spre deosebire de Alis, asociaţii provin din medii
diferite, cu un avantaj însă – cel care va deveni managerul casei de licitaţii
provenea din mediul artistic. Fără a avea mulţi angajaţi, Monavissa apelează la
experţi, aria sa de interes fiind îndreptată spre arta plastică, arta decorativă
şi manuscris.
În 2005, apare cea de-a treia casă de licitaţii,
Casa Pogany. Are o perioadă scurtă de existenţă (2005–2007, sub conducerea
criticului de artă Pavel Şuşară), dar stabileşte o traiectorie clară pentru
viitoarele case de licitaţii. Este totodată prima care nu a avut doar un
obiectiv strict comercial, ci şi unul ştiinţific. O diferenţă semnificativă faţă
de celelalte case de licitaţie de la vremea aceea este organizarea primelor
licitaţii tematice (de fenomen) şi exclusiv de pictură. De altfel, este prima
casă de licitaţii care editează un catalog-album cu reproducerile tablourilor
scoase la vânzare.
În urma divergenţelor de interese dintre
partenerii Monavissa, Alexandru Ghilduş demisionează şi deschide o nouă casă de
licitaţii, Goldart, în 2008. Zonele de interes ale Goldart sunt doar artele
plastice şi cele decorative.
La sfârşitul anul 2008, apare Artmark, cu un
concept agresiv şi o investiţie importantă, o casă de licitaţii care aspiră
spre modelul Sotheby’s sau 
Christie’s. Cu o structură organizatorică foarte
clară şi o strategie bine pusă la punct, Artmark ajunge destul de repede în
topul caselor de licitaţii nu doar prin sumele obţinute în urma vânzărilor, ci şi
prin strategiile de marketing şi de PR, neabordate de niciuna dintre casele
concurente. Majoritatea licitaţiilor sunt tematice, iar aria de interes este
extinsă: arte plastice, arte decorative, sculptură etc. Deşi miza este îndeosebi
comercială, se poate spune că Artmark a contribuit la organizarea pieţei de artă
româneşti. În primul rând prin lansarea Indexului pieţei româneşti de artă –
„Catalog de randamente anuale (1995–2009) ale celor mai tranzacţionaţi artişti
români“, iar în al doilea rând prin lansarea Ghidului investitorului în artă. O
consecinţă a acestei dinamizării a pieţei de artă este crearea primul fond de
investiţii în artă sub umbrela Certinvest.
Vara anul 2009 aduce o nouă casă de licitaţii
– Ara Art Collection. Potrivit declaraţiilor din presă ale acţionarei
principale, Ariadna Zeck, tânăra casă de licitaţii are drept obiectiv
promovarea ştiinţifică a artei – atât românească, cât şi universală. E
interesant de urmărit şi analizat cum se va desfăşura această promovare,
deocamdată nu are o vizibilitate importantă.
Se pot spune câteva cuvinte şi despre
celelalte case de licitaţii din ţară, Quadro de la Cluj şi Căluşarii de la
Oradea. Galeria şi casa de licitaţii Quadro, fondată în 2008, are două
obiective majore: promovarea artei transilvănene şi recuperarea artiştilor
necunoscuţi. Casa Căluşari este o casă de licitaţii online, relativ recentă, de
pe site-ul căreia se pot afla informaţii interesante despre obiecte, serviciile
de lobby sau vânzările private. Totodată, se poate observa un interes mai cu
seamă faţă de piaţa internaţională decât faţă de cea românească.
De la an la an, numărul caselor de licitaţie
se înmulţeşte, fapt îmbucurător, ce demonstrează că piaţa românească este din
ce în ce mai stabilă.
Cifre orientative
La nivel global, veniturile prin casele de
licitaţii aproape s-au dublat în 2010 faţă de 2009, la peste 9,36 miliarde de
dolari. Totalul vânzărilor la licitaţiile Sotheby’s au crescut în 2011 cu
14,5%, iar cele de artă contemporană au crescut cu 34%. Vânzările publice în
România, prin licitaţiile de artă, au crescut de la 2,5 milioane de euro în
2008, la aproximativ 3,7 milioane în 2009, pentru ca în 2010 să ajungă la circa
8,3 milioane de euro. Se poate spune că arta este cel mai puţin afectată de
ritmul economiei, iar randamentul mediu anual al pieţei româneşti de artă se
pare că a crescut cu aproximativ 36% (în euro).
