Cine a spus că epigrama-i gen minor în
landul genurilor literare cu ştaif care-şi vor fi câştigat în vreme drept de
cetate în lumea cuvântului, cu siguranţă n-a ştiut ce spune. Spiriduşul acesta
– numai spirit! – a dovedit că nimic din ce înseamnă creaţie literară nu i-a rămas
străin. A luat din dramă lacrima şi a inventat râsul cu lacrimi. De la comedie
a împrumutat hohotul de râs şi a remodelat surâsul. Din tragedie n-a luat
nimic, a preferat s-o ignore cu superbie, dându-i morţii cu tifla.
Iată însă că sprinţara epigramă prinde să
atace cu dezinvoltură şi absurdul, acela ridicat „pe culmile disperării“ de
Urmuz, Ionesco, Tzara, Cioran. La o întâlnire de la Chişinău a epigramiştilor, George Corbu – mai marele în Uniunea
Epigramiştilor din România, poet de aleasă stirpe, în al cărui vers profunzimea
şi scânteierea se îmbină cu graţie, a prezentat creaţii din volumul în curs de
apariţie „Corbigrame III“, pe care acad. Mihai Cimpoi le-a catalogat drept
„premieră universală basarabeană“.
„Când cântăreaţă-i Mona Lisa,/Parisu-i ca şi
dânsa, chel/Iar Tanti Sena interzis-a/Mustaţa Turnului Eiffel“. Cine şi-ar
imagina-o pe enigmatica Gioconda, pe Mona Lisa de al cărei surâs doar Leonardo
ar fi putut da seama, devenită star pe marea scenă a Parisului, interpretând „La Cantatrice chauve“ în vreme ce Sena,
o „tanti“ leneşă şi nepăsătoare, îşi urmează curgerea spre largul apelor din
larguri pe sub Podul Mirabeau. Şi tot
ea, ofuscându-se şi interzicând cu severitate „mustaţa Turnului Eiffel“. Cei
care vor fi trecut pe la orele de franceză, îşi mai amintesc poate că La Tour (Eiffel), de atâta admirare a
celor care fac le tour (al lumii sau
al grădinii părinteşti), are cochetărie şi, prin urmare, nu poate fi decât de
genul feminin.
Tot în absurd se înscrie şi politica
europeană: „Ce-au avut de zis au scris/Platon şi Aristotel –/Foaie verde de
Paris/Ce oraş este Bruxelles!“. Democraţii bătrâni au lăsat scris urmaşilor
zestre de înţelepciune. Numai că firavele lăstare ale arborelui vieţii s-au
dedulcit la verde… de Paris, când jocurile-s făcute la Bruxelles de câţiva bătători
cu pumnul în masa tratativelor, de la care robii aşteaptă de-a surda (c-aşa-i
absurda!) promisele firimituri de la festinul leilor.
Şi uite-aşa, în lumea ce s-ar vrea raţională
măcar cu sufletul (că inima este cam de multişor cord), absurdul îşi asigură reînvierea
triumfală prin creaţia poetului-epigramist George Corbu, urmaş al lui Urmuz.
Cum lipsea poate un motto operei urmuziene, George Corbu i-l anexează cu filială
plecăciune: „Mottoul epigramelor
absurde: Din apoftegma zilei cumsecade,/Din bezna nopţii ajunsă sfetnic rău,/Veni-ntâmplarea
de a-i spune bade/Lui Demetrescu cratimă Buzău“.
Se cuvine să-i urăm epigramei vânt bun în
marea nebunie a lumii. Se cuvine să-i urăm şi autorului, acest mare lucid
marcat de o nemăsurată tristeţe cu care ştie să ne vindece de propria noastră
amărăciune prin administrarea unei sănătoase doze de râs-surâs, bună intrare în
rândul celebrilor săi înaintaşi într-ale absurdului din ţara (lumea) asta plină
de umor.
