Identitatea
socială a unui grup sau a practicanţilor unei profesii este dată de rolul
social al acestora, de importanţa acelui rol. Din acest punct de vedere,
medicii sunt, într-un fel, într-o poziţie paralelă cu ierarhia socială comună:
erau şi sunt singurii care puteau şi pot intra în intimităţile tuturor oamenilor.
Rareori iubiţi, însă întotdeauna respectaţi, medicii şi-au avut locul lor
aparte în societate, niciodată unul de jos. Până şi în cel mai fanatic
comunism, poziţia lor socială „muncitorească“ era respectată ca „particulară“.
De fapt, nivelarea comunistă a pus pe locul cel mai de jos, „la podea“, toate
profesiile intelectuale. Comunismul a trecut, dar modul de gândire de tip
comunist a degenerat şi a dezvoltat tumori sociale monstruoase. În acest
proces social patologic, doar două categorii profesionale trăiesc la nivel de
demnitate socială: ofiţerii de rang superior şi juriştii de diverse feluri.
Primii şi-au păstrat nivelul ierarhic social din comunism, la aceeaşi distanţă
financiară de venitul mediu; juriştii au avut parte de un ministru care a
deschis drumul creşterii veniturilor avocaţilor, juriştilor şi magistraţilor.
Noi? Am avut şi noi miniştrii doctori? Cine ce a făcut pentru zecile de mii de
colegi? A fost o vreme când s-ar fi putut! Ce raţiune socială poate justifica
faptul că un avocat are o pensie de peste 6.000 de lei, un judecător are pensia
peste 10.000 de lei, pe când un medic primar este pensionat cu 1.400 de lei,
iar un medic profesor universitar se pensionează cu 2.100 de lei? Nu există
vreo raţiune, din punctul de vedere al importanţei sociale a muncii, al cantităţii
şi calităţii muncii depuse ori al nivelului de pregătire intelectuală. Există
însă o explicaţie. Alte bresle au fost unite, şi-au cunoscut interesele, şi-au
promovat reprezentanţi care să se lupte pentru ei. În cazul nostru… Din când
în când, profesorul Astărăstoae mai şopteşte în surdină câte ceva. În rest,
obedienţă jenantă! Dar şi preşedintele Colegiului Medicilor din România ar
putea mobiliza, prin filialele Colegiului, întreaga reţea sanitară, iar atunci,
cu 100.000 de semnături, la care poţi adăuga semnăturile membrilor familiilor
acestora şi ale simpatizanţilor, poţi discuta cu un glas clar şi răspicat cu
Guvernul, cu preşedintele, cu Parlamentul. Ministrul, chiar dacă nu este medic,
ar înţelege!
Actuala
situaţie financiară a medicilor români – cel mai prost plătiţi din Europa –
este umilitoare. Soluţia presupune două acţiuni antidemagogice. Întâi,
promovarea pe orice cale a ideii că a colecta 5% doar din veniturile celor
angajaţi (sub un sfert din populaţie) este cauza majoră a dezastrului din sănătate;
este strict necesară regândirea finanţării sănătăţii în România, în primul rând
la nivel de asigurări: sistemul de asigurări trebuie să fie unic şi unitar, fără
asigurări pe două niveluri. Apoi, este necesară o unitate activă, de tip
sindical, a tuturor angajaţilor din sănătate, împreună cu membrii familiilor
lor şi cu oricine altcineva poate fi mobilizat, într-un cadru organizat,
instituţionalizat. Acest cadru este Colegiul Medicilor din România, care trebuie
să acţioneze la toate nivelurile.
Altfel,
lucrurile vor rămâne cum au fost, fundamentul comunist al gândirii politice
româneşti actuale nu va dispărea. Când lucrurile se vor înrăutăţi grav în
societate, când se va acumula ura, vor fi din nou scoşi în faţă medicii…
