Fenomenul violenței domestice (în special
împotriva femeii și a copilului) este o problemă socială, juridică și de
sănătate publică. La nivel conceptual, violența este o problemă ce ține de mai
multe domenii și intră în responsabilitatea mai multor instituții. Problema
violenței trebuie să fie recunoscută în cadrul serviciilor sociale, dar și în
cadrul serviciilor medicale, inclusiv în medicina de familie.
Fiecare instituție poate avea propriul
model de adresare a problemei, dar eficiența crește când acestea lucrează
împreună, iar scopul comun este ajutarea victimei și găsirea unei soluții
viabile. Violența de gen este una dintre problemele cu care ne confruntăm în
sistemul medical. Discuțiile despre violență fac vizibil acest fenomen,
reprezentând uneori modalități bune de a-l preveni.
Rolul cadrelor medicale este unul esențial,
având în vedere că victimele caută serviciile medicale cel mai des, în
comparație cu orice alt serviciu existent. Cu toate acestea, asistența
victimelor nu trebuie să se oprească la cea oferită de cadrele medicale. Este
crucial ca reprezentanții sectorului de sănătate să lucreze și să dezvolte
metode de colaborare cu serviciile de asistență specializată pentru femei. O
cooperare eficientă între acestea crește probabilitatea ca o femeie să
conștientizeze și existența altor servicii de asistență specializată,
disponibile în comunitatea din care face parte. Acest lucru ajută și la
creșterea șanselor ca astfel de evenimente să fie raportate. Cu cât există un
nivel mai mare de cooperare, cu atât mai mult crește și capacitatea de
armonizare și eficientizare a procesului de colectare și documentare a
cazurilor, care vor constitui dovezi importante pentru susținerea intervențiilor
ulterioare.
În cadrul unui grup de lucru pentru
prevenirea violenței, dezvoltat ca parte a proiectului „Rupem tăcerea despre
violența sexuală“, s-au dezbătut, de curând, exemple de bune practici. Printre
acestea se numără crearea unor centre de asistență a cazurilor de agresiune
sexuală, în care victimele să primească îngrijire medicală imediată și
asistență pentru traumele suferite, împreună cu consiliere psihologică și
examinări medico-legale imediate. Violența de gen nu este însă una dintre
prioritățile strategiilor naționale de sănătate publică.
Conform Agenției europene pentru drepturile
fundamentale (FRA), atunci când victimele raportează un astfel de eveniment,
ele contactează cel mai probabil serviciile medicale sau poliția. Aceeași agenție
spune că aproape o treime din femeile din România au raportat că au fost
victime ale violenței înainte de vârsta de 15 ani, menționând în principal
violența fizică și psihologică, datele despre violența sexuală nefiind
disponibile.
Statisticile susțin importanța problemei,
domeniile conexe sunt foarte implicate în a găsi soluții și a dezvolta
strategii pentru prevenirea violenței, iar exemple de bune practici există și
sunt promovate. România însă, deși este stat semnatar al Convenției de la Istanbul,
care obligă la implementarea unor sisteme de prevenire și combatere a violenței
de gen, nu are în prezent mecanismele necesare pentru a găsi soluții. Oare ce
mai așteptăm pentru a lua măsuri de prevenție și a trata violența de gen așa
cum e ea definită: o problemă socială, juridică și de sănătate publică?
