Acum câțiva ani, în timpul conferinței anuale
a Asociației europene de management sanitar, am intrat din greșeală în altă
sală decât cea în care se desfășura sesiunea pe care voiam să o audiez. M-am
așezat cuminte pe un scaun din spatele sălii, cu gândul să mă ridic politicos
după prima prezentare și să îmi caut sala în care voiam, de fapt, să ajung.
Prezentarea a început cu relatarea poveștii unei asistente medicale din Statele
Unite care a administrat din greșeală o doză de medicament de zece de ori mai
mare unui bebeluș internat în secția de terapie intensivă. Asistenta, cu o
carieră ireproșabilă, de altfel, a raportat la scurt timp incidentul. Imediat a
fost escortată din spital, fiind concediată după câteva săptămâni. Lunile care
au urmat au însemnat o luptă teribilă a asistentei cu investigațiile asupra
faptei comise, remușcările proprii și teama de a nu mai putea fi angajată
nicăieri niciodată. În cele din urmă, asistenta nu a mai găsit resursele
necesare să facă față presiunii și s-a sinucis.
Protagonista acestui incident ilustrează
conceptul de victimă secundară (second victim), concept dezvoltat
mai ales de Albert Wu, profesor la Johns Hopkins University. Conform acestuia,
în cazul unui incident care a rezultat dintr-o eroare medicală, există trei
tipuri de victime: victima primară (pacientul în legătură cu care s-a
greșit), victima secundară (cadrul medical care a produs eroarea
medicală) și victima terțiară (instituția în care a fost produsă
eroarea). Desigur, în cazul unei erori medicale, victima primară și suferința
ei se află de cele mai multe ori în atenția tuturor. Dar ce se întâmplă cu
victimele secundare?
În Statele Unite, unde conceptul este
relativ cunoscut deja, există mecanisme de sprijin pentru cadrele medicale care
au fost victime secundare. Prin programul „Caring for the Care Giver” de la
Johns Hopkins University, cadrele medicale sunt învățate cum să răspundă unui
incident nedorit sau să ofere sprijin unui coleg care a trecut printr-o
asemenea situație.
Am plecat de la conferință marcat de
prezentarea la care am asistat din întâmplare. Ajuns înapoi în România, le-am
scris autorilor prezentării și am cerut mai multe detalii, cu gândul să
colectez, împreună cu colegii mei, date din România. Echipa din Belgia, care
colabora deja cu Albert Wu, ne-a împărtășit din experiența pe care au avut-o în
timpul colectării datelor. Mi-aduc aminte că, la finalul uneia din discuțiile
purtate pe Skype, una dintre cercetătoare ne-a dat un sfat practic pentru când
urma să intervievăm cadrele medicale: să avem batiste la noi. Multe batiste.
Pentru că, din experiența lor, rememorarea incidentelor la care participanții
în studiu au luat parte le producea o emoție copleșitoare, chiar dacă
evenimentele avuseseră loc cu ani în urmă.
Pregătiți cu designul de studiu și ghidul
de interviu, am început să explorăm informal cât de ușor ne va fi să înrolăm
participanți în studiu. Dar nu ne-a luat mult până să ajungem la o concluzie
tristă: nu vom avea pe cine intervieva. Nimeni – sau aproape nimeni – în
România nu va vorbi despre traumele prin care a trecut în urma unei erori
medicale.
A vorbi echilibrat și rațional despre erori
medicale în România este tabu. Sentimentul este produs și întreținut de
așa-zisele somități, autoproclamații dumnezei ai medicinei românești, care –
declarativ – nu greșesc niciodată. În acest climat în care a greși este
incalificabil și neomenesc, dar în care acești dumnezei produc erori fatale, nu
e de mirare că dramele cadrelor medicale care totuși își cunosc limitele și
admit că au greșit se consumă, inevitabil, în propriul suflet. Sistemul,
colegii, media – nimeni nu este pregătit să le recunoască și să ofere un minim
sprijin.
Situația victimelor secundare în sistemul
de sănătate din România este în multe privințe similară cu situația de acum
câțiva ani a infecțiilor nosocomiale. Până recent, oficial, raportam rate
ireale ale infecțiilor nosocomiale, deși cu toții știam cum stau lucrurile în
realitate. A trebuit să intervină o tragedia precum cea de la Colectiv pentru a
fi forțați să privim în față o realitate incomodă: spitalele românești colcăie
de bacterii. Putem doar să sperăm că schimbarea opticii în privința
recunoașterii erorilor medicale și a întregului șir de efecte produse se va
întâmpla organic, printr-un proces susținut de organizațiile profesionale și
ceilalți factori implicați, și nu ca urmare a unor tragedii.
O tranziție înspre o asumare mult mai
onestă a erorilor medicale nu va fi un proces deloc ușor în România. Vedem cum,
zi de zi, sistemul de sănătate este zdruncinat de scandaluri de corupție și
incompetență și, odată cu el, încrederea populației în cadrele medicale. În
asemenea condiții, este clar că soluțiile încercate până acum nu pot rezolva
problemele la care s-a ajuns. Profesioniștii din sănătate sunt chemați să-și
analizeze starea ca grup, să discearnă griurile, să-și cearnă elitele și să dea
un restart în relația cu pacienții și societatea. Profesioniștii onești din
sănătate, din toate generațiile, de la studenți mediciniști până la medici
pensionari, sunt chemați să catalizeze transformarea înspre mai bine a
profesiei medicale, conștienți că mai bine nu înseamnă niciodată perfect. Când
populația va vedea aceste eforturi autentice din partea corpului medical, nu
există nicio îndoială că va deveni partener al cadrelor medicale și nu un
inamic, cum este astăzi percepută. În definitiv, fie pacienți, fie cadre
medicale, suntem cu toții victimele sistemului.
