Astăzi, mai mult ca niciodată totul se desfășoară sub sigla sustenabilității.
Este unul din conceptele cele mai prezente pe agenda dezbaterilor publice, fie ele
pe probleme de mediu, sociale, educaționale sau de sănătate. Conform definiției
clasice oferite de Comisia Brundtland (1978), sustenabilitate înseamnă „dezvoltarea
care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea
generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi“. Astfel că, în realitate
sustenabilitatea implică obligatoriu trei principii esențiale: ambiental (legat
de mediul înconjurător), economic și social. Am putea spune că știința sustenabilității
este legată de o serie de discipline și domenii care implică cercetări și operaționalizări
multi-, inter- și transdiciplinare.
Conceptul de sustenabilitate descrie – în cuvinte mai ușor de înțeles
și de pus în practică – utilizarea unui sistem care se poate autosusține, datorită
proceselor și unităților care îl compun (indivizi, instituții, mașinării, tratamente
medicale, cursuri educaționale etc.) într-un mod care să garanteze stabilitatea
sistemului și să asigure regenerarea naturală a rezultatelor sau a bunurilor. Și
acum vine întrebarea fundamentală: Cum se aplică această sustenabilitate în sănătatea
publică? În programele de sănătate publică? În intervenții și în politici de sănătate
publică?
Finanțatorii externi ai programelor și proiectelor de sănătate publică
împărtășesc un sentiment de îngrijorare atunci când vine vorba despre conceptul
de sustenabilitate cu privire la ce își propun să facă sau să schimbe cei care aplică
la diferite finanțări. Sunt capabile aceste intervenții și programe să funcționeze
și să se autosusțină chiar și după ce finanțarea se încheie? Cum se leagă factorii
care influențează sustenabilitatea de alte etape ale proiectului care au în vedere
adoptarea și eficacitatea intervențiilor? Care sunt implicațiile asupra politicilor
publice, dacă aceste programe și intervenții în sănătate publică eșuează la componenta
de sustenabilitate?
La o primă analiză, uitându-ne la câteva programe de sănătate publică,
ne dăm seama că termenul este folosit după cum îi este la îndemână fiecăruia. Cumva,
ne învârtim într-un cerc vicios, încercând să reinventăm roata, când de fapt ar
trebui să ne folosim de ea, inventată de alții, dar cumva adaptând-o la nevoile
noastre practice. Sunt câteva variabile de care trebuie să ținem cont atunci când
ne referim la sustenabilitatea programelor sau a intervențiilor de sănătate publică,
bazate pe dovezi, variabile ce pot lua forma unor componente similare proiectelor
de cercetare. Astfel, avem variabile dependente, variabile independente și metode
de colectare a datelor. Majoritatea operaționalizează sustenabilitatea ca o variabilă
dihotomică – „A continuat programul după finanțare?“ – răspunzând cu „Da“ sau „Nu“.
De fapt, problema trebuie privită din mai multe unghiuri, iar în
acest context sunt importante următoarele aspecte: beneficiarii (indivizi, pacienți
etc.) continuă să aibă sau nu parte de serviciile propuse și oferite de la început;
continuarea activităților stabilite în program/intervenție, după finanțare (cum
continuă acestea?); menținerea unui parteneriat între comunitate și grupurile de
interes care au contribuit la faza de dezvoltare și implementare; menținerea practicilor
organizaționale, a politicilor de lucru care s-au stabilit pe parcursul proiectului;
îndreptarea atenției asupra atingerii obiectivului principal, precum și certitudinea
că problema pe care încercăm să o rezolvăm să fie percepută în continuare ca o problemă
de interes social; capacitatea de replicare a programului/intervenției în alte contexte
decât cel actual.
După ce evaluăm aceste variabile dependente ce țin de operaționalizarea
sustenabilității, trecem la o altă serie de variabile, de această dată independente,
care pot influența capacitatea de sustenabilitate, și anume: caracteristicile programului/intervenției
– „Pentru cine este gândit programul? Cum va fi pus în practică? Ce resurse sunt
necesare?“; factorii externi cu care programul/intervenția intră în contact; factorii
din cadrul comunității unde are loc desfășurarea programului/intervenției; susținerea
și suportul din partea instituțiilor formale și informale care direct și indirect
beneficiază de pe urma programului/intervenției; să ne asigurăm că măsurarea eficienței
programului/intervenției propuse este în strânsă legătură nu doar cu atingerea obiectivului
propus de noi, ci și cu durabilitatea și operabilitatea acesteia în timp, într-un
mod prin care să nu compromitem resursa umană, cea materială și cea de mediu.
În final, sper să înțelegem cu toții că sustenabilitatea nu trebuie
privită ca o povară a muncii noastre, ci mai degrabă ca o influență care ne ghidează
activitatea de zi cu zi atât pe plan profesional, cât și personal. Ca profesioniști
în sănătate publică, trebuie să încercăm să menținem eficiența și sustenabilitatea
programelor pe care le propunem și le facem cu ajutorul comunității pentru comunitate,
ca aceste schimbări să se vadă în timp și, de ce nu, pentru a fi menținute cât de
mult posibil.
