Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  SPECIALITĂȚI

Tabloul complet al sănătăţii

Viața Medicală
Dr. Mihail CĂLIN joi, 27 decembrie 2012

Rezultatul unui efort ştiinţific de proporţii, studiul Global Burden of Disease 2010 confirmă şi cuantifică schimbările produse în ultimele decenii în sănătatea publică globală. Care sunt acestea şi ce date există despre România aflăm din analiza realizată de  dr. Mihail Călin.

După cum anunţam în numărul trecut al săptămânalului nostru, la 14 decembrie a fost lansat Global Burden of Disease Study 2010 (Studiul asupra poverii globale a bolii – GBD), realizat de Institute for Health Metrics and Evaluation din cadrul Universităţii Washington, cu colaborarea Şcolii de Sănătate Publică Harvard, Şcolii de Sănătate Publică Johns Hopkins Bloomberg, Colegiului Imperial din Londra şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Considerat „cel mai mare efort ştiinţific sistematic din istorie de cuantificare a nivelurilor şi trendurilor problemelor globale de sănătate“, studiul a dezvoltat noi instrumente statistice pentru obţinerea a circa 650 de milioane de estimări. Trecem în revistă, în continuare, doar cele mai importante descoperiri pe care le conţin cele şapte studii publicate într-un număr triplu al revistei britanice The Lancet.

 

 

Speranţe inegale de viaţă

   Estimarea cât mai corectă a numărului de decese pe vârste şi sexe la nivel statal, regional şi mondial este un punct de pornire esenţial în evaluarea poverii globale a bolii. Ratele mortalităţii, în special a ceea ce poate fi considerată mortalitate prematură, reprezintă un imbold pentru politicile publice, mai ales când cauzele acesteia pot fi stabilite. Nivelurile mortalităţii s-au schimbat foarte mult în ultimii 40 de ani, mari progrese înregistrându-se în reducerea deceselor copiilor sub cinci ani; cu toate acestea, numărul deceselor tinerilor adulţi a crescut în ultimele două decenii, mai ales în Europa de Est, prin mortalitatea cauzată de consumul excesiv de alcool, şi în sudul şi estul Africii subsahariene, din cauza HIV/SIDA.
   Speranţa medie de viaţă la naştere a bărbaţilor, la nivel global, a ajuns la 67,5 ani, cu 11,1 ani mai mult decât în 1970, iar la femei este de 73,3 ani, cu 12,1 ani mai mult decât în urmă cu patru decenii, astfel că şi diferenţa dintre sexe a crescut în această perioadă, de la 4,8 la 5,7 ani. Speranţa de viaţă a crescut cu trei-patru ani în fiecare deceniu, mai puţin în anii ’90, când câştigurile mai mici (1,4 ani la bărbaţi şi 1,6 ani la femei) sunt urmarea efectelor HIV/SIDA în mai multe regiuni, deceselor legate de consumul de alcool în Europa de Est şi Asia Centrală şi încetinirii progreselor în domeniul mortalităţii infantile. Speranţa de viaţă a crescut în ultimele patru decenii la toate categoriile de vârstă, inclusiv la 80 de ani – 1,4 ani la bărbaţi şi 1,8 ani la femei.
   Analizând evoluţia mortalităţii globale pe sexe şi grupe de vârstă între 1970 şi 2010, se constată o reducere a acesteia cu peste 60% la copiii de până la nouă ani, cu 40–50% la femeile între 15 şi 54 de ani, cu 40–43% între 55 şi 79 de ani şi cu 25% peste 80 de ani; scăderea mortalităţii la bărbaţi a fost uniform mai mică decât la femei, diferenţele cele mai mari fiind în intervalul 15–54 de ani. HIV/SIDA a încetinit reducerea mortalităţii la grupa de vârstă 25–34 de ani la ambele sexe, iar mortalitatea prin rănire predomină la bărbaţii între 20 şi 39 de ani, unde reducerea a fost de 19,7% în ultimele patru decenii.
   Studiul a obţinut o imagine a evoluţiei speranţei de viaţă la naştere pentru femei şi bărbaţi în 187 de ţări din 21 de regiuni. Dacă, în 1970, femeile din Europa de Nord aveau cea mai mare speranţă de viaţă, în 2010 această poziţie o ocupă japonezele, cu 85,9 ani, la peste 84 de ani putând ajunge şi femeile din Andorra, Franţa, Islanda şi Spania; la celălalt capăt, femeile din Haiti (43,6 ani), Republica Centrafricană (49,3 ani) şi Lesotho (50,7 ani) au cele mai mici speranţe de viaţă, la nivel mondial. Bărbaţii din Andorra, Grecia şi nordul Europei aveau cea mai mare speranţă de viaţă în 1970 (70–72 de ani), clasamentul fiind acum condus de Islanda (80 de ani), Elveţia, Suedia, Australia şi Israel, cu peste 79 de ani; acelaşi trio de ţări se află la finalul listei şi pentru bărbaţi: Haiti (32,5 ani), Republica Centrafricană (43,6 ani) şi Lesotho (44,1 ani).
   Cu o speranţă de viaţă de 70,1 ani pentru bărbaţi, România se situează pe ultimul loc în Europa Centrală (regiune unde media este de 71,9 ani şi din care mai fac parte Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria – şi ea, tot cu 70,1 ani –, Cehia, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria); speranţa de viaţă a româncelor este de 77,6 ani, mai mare doar decât a bulgăroaicelor (77 ani) şi a macedonencelor (77,2 ani), cea a regiunii fiind de 79,2 ani. Cea mai mare speranţă de viaţă în regiune o înregistrează Slovenia: 75,9 ani pentru bărbaţi şi 82,5 ani pentru femei. În 1970 şi 1990, speranţa de viaţă a bărbaţilor din România fusese de 65,5 ani şi, respectiv, 66,7 ani (la fel ca în 1980), iar a femeilor – de 70,1 şi, respectiv, 73,2 ani.
   Cea mai mare îmbunătăţire a speranţei de viaţă, de 27,3 ani pentru bărbaţi şi 29,4 ani pentru femei, între 1970 şi 2010, s-a înregistrat în Maldive; peste 20 de ani au câştigat ambele sexe în Bangladesh, Butan, Iran şi Peru, femeile din Guatemala şi Oman şi bărbaţii din Yemen, Bolivia, Cambodgia şi Angola. În schimb, în acest interval, speranţa de viaţă a scăzut cu unu până la şapte ani în Zimbabwe şi Lesotho, din cauza HIV/SIDA, şi pentru bărbaţii din Ucraina şi Belarus, din cauza consumului de alcool.
   Deşi speranţa de viaţă la naştere a crescut la nivel mondial, acelaşi lucru s-a petrecut cu numărul de decese: se estimează că 52,8 milioane de oameni au murit în 2010, faţă de 43,3 milioane în 1970; 42,8% din decese s-au petrecut după vârsta de 70 de ani şi 22,9% după 80 de ani (ajungând la 12,1 milioane, faţă de 3,8 milioane în 1970), în timp ce decesele la copiii sub cinci ani (6,8 milioane) reprezintă 13% din total, faţă de 24,9% în 1990. Programele de creştere a supravieţurii ar trebui să se concentreze însă pe acele ţări care contribuie cel mai mult la numărul deceselor copiilor sub cinci ani; la nivel global, numărul acestora a scăzut – deşi cel al naşterilor a crescut cu 12% – şi aceeaşi evoluţie se observă în majoritatea regiunilor în curs de dezvoltare, cu excepţia Africii subsahariene – în partea sa centrală, decesele copiilor sub cinci ani au crescut cu 45% în ultimele patru decenii, însă şi din cauza creşterii cu aproape 180% a numărului nou-născuţilor. Dacă Nigerul, Ciadul şi Zambia au avut cea mai mare creştere a mortalităţii copiilor sub cinci ani, din 1970 încoace, în alte 25 de ţări africane, inclusiv din estul, vestul şi sudul părţii subsahariene, aceasta a scăzut în aceeaşi perioadă.
   Pentru că tot mai mulţi copii supravieţuiesc şi ajung la vârsta adultă, politicile publice de sănătate ar trebui să se concen­treze tot mai mult asupra prevenirii mortalităţii la adulţii tineri. În această privinţă, situaţia este amestecată: în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în unele în curs de dezvoltare, precum China şi Argentina, decesele la vârste între 15 şi 49 de ani sunt în scădere, în ciuda creşterii sub­stanţiale a populaţiei; în regiunile cu venituri mari, ţări precum Grecia, Lituania, Muntenegru sau Rusia se remarcă însă prin creşterea deceselor în acest grup. Mortalitatea în rândul tinerilor adulţi a crescut mult mai ales în Africa subsahariană, de cinci ori mai multe decese înregistrându-se în Africa de Sud, Botswana, Zimbabwe şi Zambia, faţă de 1970, nu atât din cauza creşterii populaţiei, cât a epidemiei HIV/SIDA.
   Cu excepţia Africii subsahariene, şi vârsta medie la deces a crescut, cu viteze diferite, în toate regiunile, între 1970 şi 2010, demonstrând o tranziţie epidemiologică la nivel mondial: creşterea impor­tanţei bolilor netransmisibile, pe măsură ce bolile infecţioase au fost aduse sub control.
În concluzie, speranţa de viaţă la nivel global a crescut continuu şi substanţial în ultimii 40 de ani, existând însă diferenţe mari între ţări, grupe de vârste şi perioade. Eforturile de reducere a mortalităţii trebuie să se concentreze pe ţările cu venituri mici şi mijlocii, unde succesele diverselor programe de control al bolilor şi politicile de sănătate trebuie luate ca exemplu, la fel ca stagnarea din anii 1960–1970 în ţări ca Australia, Danemarca, Marea Britanie şi Statele Unite, unde consumul de tutun nu a fost ţinut sub control. Este necesară şi îmbunătăţirea evidenţelor populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, studiul demonstrând unele limite ale instrumentelor de estimate existente.

Avântul bolilor netransmisibile

   Mortalitatea de cauză specifică este unul din cei mai importanţi indici ai sănătăţii publice. Numărul şi procentul celor care mor, vârsta, regiunea şi cauza sunt cruciale pentru dezbaterea politicilor, prioritizarea şi planificarea intervenţiilor, iar trendurile cauzelor de deces indică succesul sau eşecul diverselor măsuri. Autorii au analizat datele provenite din diverse surse – alte studii, autopsii verbale, rapoartele spitalelor sau recensăminte – şi au estimat, cu anumite limitări şi incertitudini, numărul deceselor care pot fi puse pe seama a 235 de cauze diferite în 187 de ţări şi au estimat numărul anilor de viaţă pierduţi prin mortalitate prematură, ca o măsură a cauzelor care produc cele mai multe astfel de evenimente.
   Cauzele au fost împărţite pe trei niveluri. La cel mai înalt, ele sunt grupate în cauze transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, care au reprezentat 13,2 milioane (24,9%) din totalul de 52,8 milioane de decese estimat pentru 2010, boli netransmisibile – 34,5 milioane (65,5%) – şi răniri – 5,1 milioane (9,6%). Faţă de 1990, se remarcă scăderea deceselor cauzate de bolile transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, de la 15,9 milioane, şi creşterea celor prin boli netransmisibile, de la 26,5 milioane, evoluţie datorată atât creşterii populaţiei, cât şi îmbătrânirii acesteia.
   La al doilea nivel se regăsesc 21 de mari grupe de cauze – războaie şi dezastre, răniri intenţionate, răniri neintenţionate, răniri în trafic, alte boli netransmisibile, afecţiuni musculoscheletale, diabet şi boli urogenitale, sanguine şi endocrine, afecţiuni mentale şi comporta­mentale, boli neurologice, boli digestive, ciroză, afecţiuni respiratorii cronice, boli cardiovasculare şi circulatorii, cancer, alte boli transmisibile, deficienţe nutriţionale, afecţiuni neonatale, boli maternale, boli tropicale neglijate şi malaria, diaree, infecţii respiratorii inferioare şi alte boli infecţioase comune şi HIV/SIDA şi tuberculoză – raportate la sexe şi 20 de grupe de vârstă între 0 şi 80 de ani. Ca evoluţii faţă de 1990, se remarcă impactul epidemiei HIV/SIDA asupra mortalităţii la ambele sexe la adulţii tineri: în 2010, HIV/TB şi rănirile au reprezentat mai mult de jumătate din decesele bărbaţilor cu vârste de 20–39 de ani. Alte schimbări importante sunt reprezentate de creşterea la multe grupe de vârstă a procentului deceselor cauzate de diabet, boli renale cronice, afecţiuni sanguine şi endocrine şi cancere, şi scăderea celui datorat bolilor cronice respiratorii la vârste mijlocii şi înaintate.
   La nivelul cel mai dezagregat, este prezentat pe plan global numărul deceselor pentru 235 de cauze la ambele sexe, în 2010 faţă de 1990. Se remarcă reducerea sub­stanţială a bolilor diareice (de la 2,5 milioane la 1,4 milioane), a infecţiilor respiratorii inferioare (de la 3,8 milioane la 2,8 mi­lioane), a afecţiunilor neonatale (de la 3,1 milioane la 2,2 mili­oane), a rujeolei şi a tetanosului, subliniind intensificarea utilizării tratamentelor eficiente în combaterea acestor boli asociate cu sărăcia. Din această categorie a cauzelor transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, se observă însă şi creşterea deceselor prin HIV/SIDA, de la 0,3 milioane la 1,5 milioane, ca şi creşterea cu 20% a mortalităţii prin malarie. Opt milioane de decese, la nivel mondial, în 2010, au fost cauzate de neoplasme, cu 38% mai mult decât în 1990, cele mai ucigaşe fiind cancerele traheal, bronşic şi pulmonar, cu de două ori mai multe decese (1,5 milioane) decât cel gastric şi cel hepatic. Cardiopatia ischemică şi accidentul vascular cerebral sunt responsabile pentru un sfert din decese la ora actuală – 12,9 milioane. Faţă de 1990, numărul deceselor a crescut cu 33% pentru ciroză, s-a dublat pentru diabet, boli renale cronice şi Parkinson şi a crescut de mai mult de trei ori pentru boala Alzheimer şi alte demenţe. Printre puţinele cauze în scădere din acest grup se află BPOC, dar trendul s-ar putea inversa pe viitor, din cauza creşterii masive a fumatului în ţările mai puţin dezvoltate. Şi mortalitatea prin răniri a crescut, cu 24% faţă de 1990, în special din cauza accidentelor rutiere – 1,3 milioane de decese, cu 46% mai mult – şi a căderilor.
   Într-un „top 10“ al bolilor răspunzătoare pentru cele mai multe de decese la nivel global în 2010, se află cardiopatia ischemică, accidentul vascular cerebral, BPOC, infecţiile respiratorii inferioare, cancerul pulmonar, HIV/SIDA (anterior pe 35), diareea, accidentele rutiere, diabetul (anterior pe locul 15) şi tuberculoza (în coborâre de pe locul şase). În clasamentul care ţine cont denumărul anilor de viaţă pierduţi îşi fac apariţia malaria, complicaţiile naşterii înainte de termen şi encefalopatia neonatală, dispărând cancerul pulmonar, diabetul şi tuberculoza. Prin comparaţie cu 1990, se confirmă însă scăderea absolută şi relativă a cauzelor transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale şi creşterea importanţei bolilor netransmisibile.
   În clasamentul pe regiuni al principalelor cauze de deces după numărul anilor de viaţă pierduţi, în Europa Centrală, unde este încadrată şi România, primele zece boli sunt: cardiopatia ischemică (locul 1 global), bolile cerebrovascu­lare (3), cancerul traheal, bronşic şi pulmonar (16), ciroza hepatică (17), sinuciderile/autovătămarea (13), cancerul de colon şi rect (29), accidentele de trafic (8), infecţiile respiratorii inferioare (2), complicaţiile cardiace ale HTA (27) şi BPOC (9); mai jos în clasament se află cancerul de sân – 12 (31), diabetul – 14 (19), cancerul hepatic – 21 (22), leucemia – 23 (36) – şi cancerul de col – 25 (46).

Viaţă lungă vs. viaţă sănătoasă

   Îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei înseamnă nu doar amânarea decesului sau creşterea speranţei de viaţă, ci şi creşterea numărului de ani de viaţă sănătoasă. GBD 2010 este primul studiu care analizează evoluţia acestui din urmă parametru între două momente din timp. Astfel, în 2010, speranţa de viaţă sănătoasă la naştere este de 58,3 ani pentru bărbaţi şi de 61,8 ani pentru femei. Faptul că speranţa de viaţă sănătoasă (SVS) a crescut în ultimele două decenii cu 3,9 ani pentru bărbaţi şi patru ani pentru femei trebuie văzut însă în contextul în care speranţa globală de viaţă la naştere a crescut mai mult în acelaşi interval – cu 4,7 ani şi, respectiv, 5,1 ani: populaţia mondială pierde mai mulţi ani în favoarea dizabilităţii decât în trecut.
   Femeile pot spera la mai mulţi ani de viaţă sănătoasă decât bărbaţii. SVS la bărbaţi variază între 27,9 ani în Haiti şi 68,8 ani în Japonia, iar la femei, între 37,1 ani în Haiti şi 71,7 ani în Japonia. SVS este sub 50 de ani pentru bărbaţii din 33 de ţări şi femeile din 18 ţări; bărbaţii din 32 de ţări şi femeile din 71 de ţări au o SVS de peste 65 de ani; la peste 70 de ani de viaţă sănătoasă pot spera doar femeile din patru ţări (Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Spania). Doar în trei ţări – Afganistan, Iordania şi Mali – SVS a bărbaţilor o depăşeşte pe cea a femeilor.
   Între 1990 şi 2010, cea mai mare scădere a SVS a fost de 17,1 ani la bărbaţii haitieni, iar cea mai mare creştere – de 12,7 ani la bărbaţii etiopieni. SVS a crescut la bărbaţi cu mai mult de cinci ani în 42 de ţări, faţă de 37 de ţări la femei, şi a scăzut în 21 de ţări pentru bărbaţi şi în 11 ţări pentru femei.
În România, SVS este de 60,9 ani (faţă de 58,1 ani în 1990) la bărbaţi şi 66,1 ani (62,7 ani în 1990) la femei.

Durerea de spate şi depresia, cele mai debilitante

Din cele 291 de boli şi vătămări de pe lista GBD a cauzelor, 289 produc dizabilitate, definită ca pierderea pe termen scurt sau lung a sănătăţii, fiind identificate 1.160 de sechele ale acestora. Prevalenţa globală pentru aceste sechele variază între unu şi 350.000 de cazuri la un milion de oameni. Între cele mai frecvente 50 de sechele se află patru afecţiuni orale (cariile dinţilor permanenţi aflându-se chiar pe primul loc), patru boli dermatologice, afectând în total peste două miliarde de oameni, cauze neurologice precum cefaleea de tensiune (locul doi) şi migrena (locul trei), durerea lombară şi cervicală, pierderea auzului şi a vederii (care afectează 1,3 miliarde, respectiv 660 de milioane de oameni), boli mintale şi comportamentale (anxietatea şi depresia) şi afecţiuni respiratorii – BPOC şi astmul. În ce priveşte anii trăiţi cu dizabilitate (ATD), calculaţi prin înmulţirea prevalenţei unei sechele cu greutatea dizabilităţii sale – a cărei valoare variază între 0 (sănătate perfectă) şi 1 (moarte), suma acestora în 2010 pentru toate cauzele a fost de 777 milioane, faţă de 583 de milioane în 1990, creşterea de 33% fiind explicabilă prin înmulţirea şi îmbătrânirea populaţiei. În ciuda modificărilor petrecute în timp în tiparele mortalităţii, principalele zece cauze de ATD au fost aceleaşi ca în 1990: durerea de spate (83,1 milioane ATD), depresia (63 milioane), anemia feriprivă, cervicalgia (33,6 milioane), BPOC (28,8 milioane), alte afecţiuni musculoscheletale, anxietatea (26,8 milioane), migrena (22,3 milioane), diabetul (20,7 milioane) şi căzăturile (19,5 milioane).

Nota de plată a bolilor

   Anii de viaţă ajustaţi la dizabilitate (AVAD) sunt o măsură a pierderii sănătăţii, contabilizând anii de viaţă sănătoasă pierduţi prin deces şi prin boli neletale. În 2010, totalul AVAD a fost de 2,49 miliarde, 31,2% din ei fiind reprezentaţi de anii trăiţi cu dizabilitate (faţă de 23,3% în 1990) şi 68,8% – anii de viaţă pierduţi prin deces. 54% din totalul AVAD a fost urmarea bolilor netransmisibile, 35% a celor transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, iar 11% a rănirilor, în 1990 proporţiile fiind de 43%, 47% şi respectiv 10%.
   Este evidentă şi modificarea distribuţiei poverii pe grupe de vârstă: copiii cu vârste sub cinci ani reprezentau 41% din AVAD în 1990, faţă de 25% în 2010. În aceeaşi perioadă, povara bolii a crescut pentru adulţii de 15–49 de ani, de la 27% la 35% din AVAD, creşteri înregistrându-se şi pentru următoarele grupe de vârstă. Bărbaţii suportă 55% din povara bolii, fiind depăşiţi de femei doar după 70 de ani.
   Primele zece boli, după contribuţia la AVAD, în 2010, sunt cardiopatia ischemică, infecţiile respiratorii inferioare, AVC, diareea, HIV/SIDA (care au urcat de pe locul 33 în 1990, cu o creştere de 351%), durerea de spate, malaria, complicaţiile naşterii premature, BPOC şi accidentele rutiere. Cauzele cu cele mai mari creşteri, chiar dacă nu se numără între primele 25, au fost glaucomul şi degenerescenţa macul­ară, demenţa şi boala Parkinson, fibrilaţia atrială, boala vasculară periferică, hiperplazia benignă de prostată şi cancerul renal. Cele mai mari scăderi le-au avut diverse boli infecţioase: rujeola, tetanosul, rabia, tusea convulsivă, bolile diareice, infecţiile respiratorii inferioare, sifilisul, leishma­nioza şi ascarioza.
   Numărul absolut de AVAD a scăzut în Asia Centrală, de Sud, Est şi Sud-Est, în Europa Centrală şi de Vest şi regiunea andină a Americii Latine. Cele mai mari creşteri s-au petrecut în centrul, vestul şi sudul Africii subsahariene.

Riscuri evitabile

   Pentru ajustarea politicilor publice, la fel de importantă ca măsurarea poverii bolii este determinarea contribuţiei pe care factorii de risc potenţial modificabili o aduc la aceste boli. În cel de-al şaptelea studiu al seriei, cercetătorii au identificat factorii majori de risc şi au estimat expunerea la aceştia în diverse perioade de timp, în cele 21 de regiuni ale lumii, pentru ambele sexe şi la diferitele grupe de vârstă. Contribuţia fiecărui factor de risc la povara globală a fost calculată atât prin numărul de decese, cât şi prin cel al AVAD. Per total, cei mai importanţi factori de risc au fost, în ordine, hipertensiunea arterială (responsabilă pentru 9,4 milioane de decese), fumatul (6,3 milioane), consumul de alcool (cinci milioane), poluarea din casă (3,5 milioane, în scădere faţă de 4,4 milioane în 1990), dieta săracă în fructe, indicele crescut de masă corporală, hiperglicemia à jeun, greutatea scăzută în copilărie (prima cauză în 1990, cu 2,3 mi­lioane de decese, în prezent responsabilă pentru 860.000), poluarea ambientală şi inactivitatea fizică. La nivel regio­nal, importanţa factorilor este diferită. Malnutriţia, poluarea aerului, alăptarea suboptimală au fost principalii factori în cea mai mare parte a Africii subsahariene, alcoolul s-a situat pe primul loc în Europa de Est şi America Latină, iar în cea mai mare parte a Asiei, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, cel mai important factor de risc a fost HTA; indicele de masă corporală crescut este în capul listei factorilor de risc în Australasia şi sudul Americii Latine. În Europa Cen­trală, unde este încadrată şi România, primii zece factori de risc sunt HTA, consumul de alcool, fumatul, inclusiv cel pa­siv, indicele crescut de masă corporală, hiperglicemia à jeun, inactivitatea fizică, dieta săracă în fructe, dieta săracă în nuci şi seminţe, dieta bogată în sodiu şi colesterolul total crescut.

Provocarea lansată de GBD 2010

   Cele şapte articole au fost însoţite şi de comentariile şefilor unor importante instituţii internaţionale. Dr. Margaret Chan, directorul general OMS, atrage atenţia, la fel ca autorii studiilor, că, în anumite privinţe, există diferenţe între estimările GBD 2010 şi cele ale OMS sau ale altor organisme ONU, datorate cel mai adesea utilizării unor tehnici statistice diferite, nu realităţilor din teren. Directorul general OMS şi-a anunţat intenţia de a convoca, la începutul anului viitor, consultări în vederea îmbunătăţirii estimărilor, care să sprijine deciziile de sănătate publică la nivel naţional, regional şi global. Dr. Margaret Chan a subliniat însă nevoia îmbunătăţirii evidenţelor sanitare, în special în ţările cu venituri medii şi mici, astfel încât importanţa diverselor modele statistice să scadă.
   Jim Yong Kim, directorul Băncii Mondiale, consideră că provocarea pe care GBD 2010 o lansează este de a avea argumente riguroase pentru criteriile folosite în deciziile politice luate la diferitele niveluri. Studiul demonstrează reuşitele din ultimele două decenii, dar şi noile ameninţări, fiind necesară adaptarea la povara crescândă a bolilor netransmisibile şi la trecerea de la mortalitatea prematură la anii trăiţi cu dizabilitate. Directorul BM opinează că, pentru a răspunde noilor realităţi, sistemele locale şi naţionale de sănătate trebuie întărite sau chiar transformate, iar politicile şi investiţiile în toate domeniile, de la asistenţa socială la sistematizarea teritoriului – reevaluate.

Etichete: Epidemiologie

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.