Rezultatul votului final asupra legii care interzice fumatul în
toate spațiile publice închise din România a dat naștere unor dezbateri cel
puțin la fel de intense precum cele de dinainte de vot. Din fericire, datorită
eforturilor și perseverenței inițiatorilor legii și celor care au susținut
demersul, rezultatul votului a fost unul favorabil pentru sănătatea românilor.
Acest episod demonstrează că, printr-o abordare coerentă, susținută și
documentată, lucrurile pot fi schimbate în bine. Însă reacțiile de după – în
principal acuzațiile la adresa celor care încearcă să reglementeze
comportamentul de fumat în prezența altor persoane (ceea ce duce la fumat
pasiv) – demonstrează că lucrurile nu stau tocmai perfect.
În pofida aparențelor, sănătatea publică în România este prea
puțin cunoscută. Avem funcționari care lucrează în instituții de sănătate
publică, dar prea puțini specialiști în sănătate publică. Avem o specialitate
de rezidențiat, dar prea puțini absolvenți care o aleg cu gândul de a o
practica la un standard acceptabil. Și, pe lângă toate acestea, avem o
populație în majoritate cu un nivel scăzut al alfabetizării în sănătate (pe
lângă o parte însemnată cu un nivel redus de alfabetizare). Desigur, nu avem
date care să susțină aceste diagnostice – în principal din primele două motive
menționate mai sus.
Dacă sănătatea publică ar funcționa în România, am putea vedea
acest lucru cu ochiul liber – printre altele, nu am fi fruntași la numărul și
gravitatea accidentelor rutiere, nu am avea o populație educată de vedete cu
privire la vaccinuri, nu am ascunde adevărul cu privire la infecțiile
nosocomiale, am avea mai mulți manageri de spitale performanți și inovatori și
am avea rate mai mari de depistare precoce a cazurilor de cancer sau a altor
maladii invalidante.
Însă tabloul nu se poate schimba peste noapte. Un nou ministru
sau o reorganizare a instituțiilor nu vor putea compensa faptul că nu avem
profesioniști care să identifice problemele de sănătate publică, profesioniști
care să le prioritizeze, care să creeze campanii de sănătate publică, la fel
cum nu avem o finanțare corespunzătoare a activităților de sănătate publică și
niciun sprijin adecvat din partea celor care ar trebui să ia decizii informate
de dovezile furnizate de cercetarea din sănătate publică.
La fel de bine, situația nu se va schimba atâta vreme cât
sănătatea publică este doar (încă) o specialitate neatractivă sau, în cel mai
bun caz, ruda mai săracă a medicinii clinice. Sănătatea publică presupune
colaborare, eforturi concertate, primind dovezi din domenii conexe (medicină
clinică, sociologie, psihologie, economie, management) și furnizând serii noi
de dovezi acelorași domenii.
Rezultatul votului asupra legii interzicerii fumatului în
spațiile publice închise a polarizat din nou societatea românească pentru că
votul în sine a fost văzut de multă lume drept o confruntare a două tabere cu
preferințe diferite – unora le place să fumeze și o fac și în prezența altora,
altora nu le place să fumeze și nici nu vor să se fumeze în prezența lor. Din
cauza lipsei de familiarizare cu ceea ce înseamnă conceptele și instrumentele
din domeniul sănătății publice, se omite masiv faptul că există dovezi solide
ale efectelor nocive asupra sănătății ale fumatului activ și pasiv, la fel cum
se omite faptul că este responsabilitatea factorilor de decizie să reglementeze
anumite comportamente, lucru care va duce la beneficii de sănătate la nivel
populațional.
Desigur că dialogul între diversele părți interesate este
absolut necesar în orice demers similar. Însă, din păcate, nu vom avea șansa
unui dialog cu adevărat constructiv și bazat pe dovezi sau opinii avizate până
nu vom avea o masă critică de specialiști în sănătate publică, cu ajutorul
cărora sănătatea publică să capete soliditatea și credibilitatea cu care să
contribuie la reformarea sistemului de sănătate și la a-i face pe români mai
sănătoși.