În Parlamentul României,
o doamnă îşi apără cu patos dorinţa de a putea fuma în continuare în spaţiile
publice, făcând apel la comparaţii deplasate şi argumente care ar putea lăsa
fără cuvinte şi un elev din clasele primare. La câteva săptămâni distanţă,
într-un autobuz bucureştean, o altă doamnă îşi manifestă brav aceeaşi dorinţă
aprinzându-şi o ţigară electronică. Înjurăturile şi loviturile care au venit
din partea celorlalţi călători, ca răspuns la actul de bravură, nu sunt decât o
reflectare, oricât de incomodă, a nivelului de civilizaţie al societăţii româneşti.
Cele două incidente
sunt, de fapt, un semnal al modului lamentabil în care sunt realizate şi
implementate politicile de sănătate în România. Aparent, înţelegem că decizia
de a fi interzis sau nu fumatul în spaţiile publice va înclina înspre cei care
strigă mai tare, înjură mai colorat sau lovesc mai puternic. Dincolo de
preferinţele individuale, subiective, există câteva date obiective, de
necontestat în legătură cu fumatul. Fumatul reprezintă principalul factor de
risc pentru dezvoltarea bolilor cardiovasculare, a diferitelor tipuri de
cancer, a bolilor respiratorii şi a diabetului, acestea reprezentând cauza de
deces pentru 92% din toate morţile înregistrate în anul 2012, în România. Asta
înseamnă că unul din patru decese care survin la indivizii cu vârsta sub 35 de
ani este cauzat de o boală relaţionată cu fumatul. În medie, fumătorii care mor
prematur ar fi putut să trăiască cu 21 de ani mai mult dacă ar fi renunţat la
fumat.
În România, prevalenţa
consumului de tutun este de 37,4% în rândul bărbaţilor şi 16,7% în rândul
femeilor, cea mai mare prevalenţă (36,3%) înregistrându-se în grupa de vârstă
25–44 de ani. Trei din şapte fumători români (43,1%) au început să fumeze
cândva între 17 şi 19 ani, iar 17% au început să fumeze zilnic înainte de
vârsta de 15 ani. Probabil acestea sunt şi unele din argumentele celor care au
iniţiat în Parlamentul României demersurile pentru interzierea fumatului în spaţiile
publice, precum şi ale celor care suţin un asemenea demers.
Din fericire – sau din
nefericire – procesul prin care trece momentan România nu este unul nou. Şi
alte ţări au trecut prin acelaşi proces de propunere şi legiferare a
politicilor antifumat, care a fost la fel de anevoios. Partea bună este că noi
putem învăţa din bunele practici, dar şi greşelile altora. Astfel, experienţa
ne arată că introducerea politicilor antifumat care vizează componenta de aer
curat (fumatul în spaţiile publice) poate duce la scăderi de până la 11
procente în prevalenţa fumatului în rândul populaţiei generale. În dezvoltarea şi
adoptarea politicilor naţionale antifumat, invocarea argumentului limitării
libertăţilor individuale pare o glumă luând în considerare politicile draconice
(cel puţin din perspectiva actualilor guvernanţi) antifumat adoptate în state,
de altfel liberale, precum Italia, Spania sau Olanda.
În Irlanda, prima ţară
din lume care a interzis în 2004 fumatul în toate spaţiile publice închise,
inclusiv baruri şi cafenele, la 10 ani de la adoptarea acestei politici s-au
observat scăderi remarcabile în mortalitatea atribuibilă fumatului şi în
prevalenţa fumatului în populaţia generală. În plus, în procesul de dezvoltare
a politicilor de promovare a sănătăţii, consultarea reală a reprezentanţilor
societăţii civile este cu atât mai importantă cu cât impactul acestor politici
asupra populaţiei este unul direct şi imediat. Considerarea argumentelor reprezentanţilor
sectorului non-guvernamental, instituţiilor de cercetare în sănătate publică şi
asociaţiilor profesionale medicale în procesul de dezvoltare a politicilor
antifumat poate aduce numeroase beneficii la nivel instrumental (utilizarea
directă a informaţiilor provenite de la aceste grupuri de persoane în
elaborarea politicii), conceptual (cu caracter de educare a persoanelor cu
putere de decizie) sau simbolic (creşterea legitimităţii şi susţinerea unor
opinii deja formate). Deşi există cadrul legislativ care reglementează
participarea şi informarea vizavi de procesul decizional, respectiv, Legea nr.
52/2003 privind transparenţa decizională şi legea nr. 544/2001, privind liberul
acces la informaţii de interes public, de multe ori procesul de consultare are
un caracter mai mult formal, abordând aspecte de interes secundar sau
considerând doar la nivel declarativ argumentele prezentate, lăsând astfel
participanţilor sentimentul de inutilitate şi lipsă de respect din partea
guvernanţilor.
Este remarcabil, în
acest context, efortul Coaliţiei România Respiră de a promova interzicerea
fumatului în spaţii publice închise. Acţiunile Coaliţiei sunt un exemplu de
implicare şi de activitate de sănătate publică. Pentru că sănătatea publică
înseamnă orice efort de menţinere sau imbunătăţire a stării de sănătate, sau de
prevenire a îmbolnăvirilor, la nivel de populaţie. Nu ne rămânem decât să
sperăm că tot mai multe instituţii se vor ralia acestui efort, demonstrând că
sănătatea publică în România poate depăşi stadiul istoric de epidemiologie a
bolilor infecţioase. Ne obligă la asta realitatea de zi cu zi.
