Sănătatea publică încă nu există în România; și am să vă explic
de ce. Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea publică drept
„toate măsurile organizate – atât publice, cât și private – care previn boala,
promovează sănătatea și prelungesc viața populației ca un întreg. Activitățile
sale urmăresc să ofere condițiile în care oamenii să fie sănătoși și se
focalizează pe toată populația, nu pe indivizi sau boli specifice“. Având în
vedere această definiție, sănătatea publică s-a dezvoltat ca un domeniu
interdisciplinar, combinând cunoștințe și metode din sociologie, psihologie,
administrație publică, management, științele comunicării, științe politice,
medicină, medicină veterinară, stomatologie, farmacie, arhitectură, inginerie,
științe economice și știința mediului. Este, așadar, ușor de observat că
medicina umană reprezintă o mică parte (poate 10%) din complexul de activități
și discipline ale sănătății publice.
Universitățile de medicină și farmacie din România, ca și cele
din restul țărilor ex-comuniste, au încercat să acopere domeniul sănătății
publice exclusiv prin departamentele lor. Din nefericire, au eșuat, din cauza a
două greșeli fundamentale. În primul rând, au separat epidemiologia, statistica,
igiena, medicina ocupațională și sănătatea publică în structuri administrative
și domenii științifice separate, când, de fapt, toate fac parte din domeniul
cuprinzător al sănătății publice. În al doilea rând, au angajat aproape
exclusiv medici drept cadre didactice în departamentele de sănătate publică.
Educația și experiența acestora nu au însă cum să acopere întreg domeniul.
Consecința acestui fapt este că absolvenții rezidențiatului în sănătate publică
au dobândit o educație și o înțelegere limitate la paradigma biomedicală,
depășită de zeci de ani în țările mai dezvoltate. Dar vă îndemn să nu mă
credeți pe mine! Căutați online cum se face educația în sănătate publică la
orice universitate performantă (orice universitate din top 100 al clasamentului
Shanghai) și veți vedea că ea ține de domeniul științelor sociale (cu elemente
din medicină, desigur). Printr-o analiză extrem de sumară, veți vedea că modul
în care se face educația în sănătate publică în universitățile de medicină din
România corespunde anilor ’50–’60. Medicii absolvenți sunt integrați în
Ministerul Sănătății și structurile acestuia, ceea ce explică de ce aproape
toate măsurile populaționale în sănătate, luate de guvern, sunt exclusiv
medicale și centrate pe sistemul medical. Este ironică ignoranța privind
domeniul sănătății publice a celor care reglementează acest domeniu în România.
Recent (în ultimii 5 ani), a apărut însă o mișcare diferită –
Cluj School of Public Health, parte a Facultății de Științe Politice,
Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“.
Școala reunește specialiști din multiple domenii enumerate mai sus, printre
care și medicina, și oferă un program de licență de trei ani, în limba engleză,
în domeniul serviciilor și politicilor de sănătate publică. De asemenea, oferta
educațională include un program de doctorat în același domeniu și există în
curs de acreditare și un program de masterat în sănătate publică, cu diplomă
dublă, împreună cu State University New York – School of Public Health.
Prin alinierea curriculei la standardele internaționale și
colaborarea cu profesori din SUA, Olanda, Marea Britanie, Germania și
Danemarca, Cluj School of Public Health formează specialiști în sănătate
publică cu competențe reale în domeniu. Integrarea studenților în proiectele de
cercetare internaționale, desfășurate în cadrul Cluj School of Public Health,
precum și aplicarea în practică a cunoștințelor teoretice, sunt doar două
dintre punctele tari care poziționează acest program unic pe piața
educațională.
