Deși nu am date statistice privind
sistemul de sănătate românesc, concluzionez că majoritatea
practicienilor din domeniul sănătății, a dezvoltatorilor de
politici publice și a persoanelor politice cu cea mai mare putere
decizională în votarea politicilor de sănătate publică nu
înțeleg și nu folosesc modele recent dezvoltate în
conceptualizarea stării de sănătate și boală. Tipul de servicii
de sănătate pe care le putem accesa, direcționarea banilor pe
care-i alocăm asigurărilor de sănătate și modul în care măsurăm
starea de sănătate la nivel individual și la nivel populațional
sunt încă tributare modelului biomedical în care starea de
sănătate este definită prin absența bolii. Sistemul de sănătate
românesc este fundamentat pe cunoștințe dezvoltate în anii ʼ70,
fără a integra dovezile științifice apărute în ultimele
decenii. În consecință, serviciile care au drept scop asigurarea
stării de sănătate sunt centrate pe tratarea bolilor după
declanșarea acestora, asigurarea de sănătate acoperă servicii în
caz de urgență și tratament în caz de boală, iar starea noastră
de sănătate e măsurată prin absența simptomatologiei anumitor
patologii. Doresc însă să accentuez importanța utilizării
modelelor recente de conceptualizare a stării de sănătate și
boală în restructurarea sistemului de sănătate românesc și să
promovez utilitatea modelului Life Course Health Developmental (LCHD,
Halfon & Hochstein – 2002) în îmbunătățirea sistemului de
sănătate din România.
Ultimele decenii prezintă un progres
științific enorm în conceptualizarea stării de sănătate și
boală, progres posibil doar prin cumularea descoperirilor din
domenii precum biologie, medicină, genetică, epigenetică,
epidemiologie, sociologie, psihologie, neuroștiințe și științe
ale dezvoltării (Halfon și colab., 2014). Înțelegerea pe care o
avem în prezent asupra stării de sănătate converge înspre
următoarele puncte-cheie: (1) reprezentarea sănătății sub forma
unei traiectorii a funcționalității unui individ pe parcursul
vieții; (2) importanța factorilor de risc și a celor protectori în
determinarea stării de sănătate; (3) existența determinanților
multipli (economici, sociali, psihologici, sistemici) ai stării de
sănătate; (4) consecința experiențelor din perioada copilăriei
asupra stării de sănătate din perioada adultului și vârstnicului;
(5) capacitatea experiențelor de a influența manifestarea
programărilor genetice biocomportamentale.
Pornind de la convergența acestor
științe, modelul LCHD propune o nouă abordare a stării de
sănătate. În reprezentarea lui Halfon și Hochstein (2002),
traiectoria funcțională sau traiectoria de sănătate a unui
individ pe parcursul vieții este determinată de modul în care
sistemele de autoreglare (sistemul nervos, sistemul endocrin,
sistemul imunitar etc.) se dezvoltă și răspund în perioade
critice, sensibile și de tranziție, la acțiunea factorilor de risc
și a celor protectivi determinați de contextele dinamice (economic,
social, familial, educațional, psihologic) în care trăiește
individul. Printre numeroasele exemple care susțin acest model se
numără: (1) impactul malnutriției fetale asupra toleranței
scăzute la glucoză și asupra riscului crescut de diabet în
perioada adultului; (2) impactul expunerii mamei la toxine și fumat
în perioada antenatală asupra dezvoltării astmului în copilărie
și asupra funcționării pulmonare deficitare în perioada adultă;
(3) asocierea între greutatea la naștere a copilului, dimensiunea
placentei, câștigul în greutate al copilului în primul an de
viață și bolile cardiovasculare, diabetul și hipertensiunea
arterială în perioada adultă; (4) asocierea între greutatea
scăzută a copilului la naștere, complicațiile din timpul
nașterii, problemele de sănătate ale copilului în primul an de
viață și declanșarea tulburărilor mentale în adolescența
târzie și perioada adultului tânăr.
Starea de sănătate este definită
ca „proces adaptativ pe termen lung care construiește și menține
capacitatea funcțională optimă și rezistența la boli a
individului” (Halfon & Hochstein, 2002). Pentru ca sistemul de
sănătate românesc să răspundă acestei definiții, serviciile de
sănătate ar trebui să includă programe obligatorii de prevenție
primară și să vizeze preponderent eliminarea factorilor de risc și
accentuarea factorilor protectori pentru sănătatea mamei și a
copilului în perioada antenatală și postpartum și în primii ani
de viață ai copilului. Asigurarea de sănătate ar trebui să
acopere costurile participării la serviciile de prevenție primară
și de promovare a stării de sănătate. Măsurarea stării de
sănătate ar trebui să includă nu doar deficitele de sănătate,
ci și reziliența individului, iar programele de monitorizare a
sănătății populaționale ar trebui să evalueze și indicatori
precum nivelul de alfabetizare a copilului, pregătirea pentru
școală, abilitatea de a citi, indicatori care arată corelații
puternice cu starea de sănătate a individului în perioada adultă.
Există sisteme de sănătate care au
integrat modelul LCHD, restructurând astfel la nivel local sau
național serviciile de sănătate, finanțările din domeniul
sănătății și măsurarea stării de sănătate (Fine și colab. –
2010; Pies și colab. – 2012). Nu este necesar să reinventăm
roata. Avem nevoie doar de echipe interdisciplinare formate din
cercetători, practicieni și dezvoltatori de politici publice
interesați de sănătatea populației și cu abilități de a
traduce aceste modele în practică și în politici de sănătate
publică. Implementarea acestei reconceptualizări a stării de
sănătate va determina o restructurare a sistemului de sănătate cu
un impact asupra generațiilor prezente și viitoare.