Vaccinurile: sunt toxice; conțin antigel,
mercur, aluminiu, țesut de avortoni umani, antibiotice, chimicale periculoase;
pot să ducă la autism sau la o combinație de boli cronice; sunt instrumente ale
companiilor farmaceutice, care urmăresc doar să profite de copii; sunt inutile
– incidența bolilor a scăzut datorită igienei; imunitatea naturală este mai
bună – cel mai bine este să îi lași pe copii să facă boala și să își dezvolte
imunitatea; imunitatea naturală este pe viață, cea dată de vaccinuri doar pe o
perioadă scurtă; sistemul imun al copiilor nu poate face față la atâtea
vaccinuri deodată și atât de devreme; transmit boala în populație – cei care
fac boala o iau de la cei vaccinați.
Lista
oferită de mișcarea antivaccin include mult mai multe argumente cu un grad
variabil de veridicitate aparentă. Multe dintre aceste argumente se corelează
cu lipsa de încredere în știința medicală. Utilizarea internetului ca mijloc de
diseminare a acestor informațiilor este extrem de eficientă ca suport pentru
grupurile de populație care deja au dileme de încredere în sistemul medical.
„Blogurile de mămici” constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de
difuzare a informațiilor false despre vaccinuri.
Mișcarea
antivaccin reprezintă o noutate doar în România. La nivel global, ea există
încă de la începutul anilor ’90, alimentată semnificativ și de articolul lui
Andrew Wakefield din 1998, care corela vaccinurile cu autismul (articol retras
din cauza falsificării rezultatelor). Ca să fim complet sinceri, încă de la
primele variolizări din secolul 18, au existat sceptici față de această primă
formă rudimentară de vaccinare.
De
la „campania” lui Eugen Nicolăescu privind vaccinul HPV, din 2007 încoace,
miniștrii sănătății din România s-au dovedit ineficienți și incapabili în a
oferi populației informații de încredere, complete și ușor de accesat despre
vaccinuri. Soluția miniștrilor a fost aceeași – obligativitatea vaccinării.
Fără campanie de informare, fără educare, fără popularea cu specialiști a
direcțiilor de sănătate publică, fără soluții sustenabile și pe termen lung.
Ministrul
Bodog vrea să oblige o țară întreagă să facă ce este corect. Cu forța! Mă
întreb ce părere ar avea de un părinte care își obligă copilul să dea admitere
la Medicină doar pentru că el crede că știe ce e mai bine. Deși, în acest caz,
ministrul Bodog are dreptate privind necesitatea vaccinării, soluția
obligativității prin lege va servi doar justificării politice a acestuia în
fața liderului partidului care l-a pus în funcție și nu interesului populației.
Miniștrii
sănătății din România trebuie să înceapă să înțeleagă că sănătatea publică este
interdisciplinară prin definiție – trebuie implicați în proces psihologi,
experți în comunicare, sociologi. Medicii sunt legați de mâini și de picioare
în această situație. Colegiul Medicilor ar putea să ia măsuri împotriva
medicilor care dau dovadă de ignoranță vorbind public contra vaccinării. Oare
ar lua măsuri dacă ar exista medici care să ia poziție publică împotriva
operației de apendicită în caz de apendice perforat, recomandând în schimb o
nutriție bazată pe argilă expusă la lumina Lunii în noaptea dintre marți și
miercuri? Redau mai jos câteva soluții posibile din literatura de specialitate
(ca inspirație pentru ministrul Bodog).
Soluții:
este o greșeală ca medicii și cercetătorii să se implice direct în dispute,
fără să cunoască obiecțiile și referințele utilizate de sceptici (Kata, 2012);
este puțin probabil ca abordarea directă a scepticilor să le schimbe acestora
punctul de vedere – mai degrabă le va alimenta propriile convingeri (Hsueh et
al., 2015); educarea publicului moderat sceptic privind rolul și mecanismul de
funcționare a vaccinurilor (Rossen et al., 2016); implicarea grupurilor de
părinți care și-au vaccinat copilul și care sunt suporteri (Funk et al., 2017);
centrarea campaniilor de informare pe povești (storytelling) „cea mai
grozavă poveste care nu a fost spusă niciodată – o vaccinare fără nimic
remarcabil” (Shelby et al., 2013); fondarea unui program de ambasadori ai
vaccinurilor, selectați din rândul părinților (Attwell et al., 2015); utilizarea
metodei CASE – pași pentru abordarea fricii părinților, informații despre
experiențe personale privind vaccinurile, informații științifice și
recomandări, într-un context de empatie (Singer, 2017); utilizarea ghidului OMS
– „How to respond to vocal vaccine deniers in public”; în caz de refuz
al vaccinării, obligativitatea consultării prealabile a specialiștilor în
sănătate publică (Gugliotta, 2017).
Ce
va face în continuare ministrul sănătății? Evident, va continua cu legea
obligativității vaccinării! Pentru că trebuie o măsură imediată, pentru că
trebuie să își mențină poziția, pentru că este cea mai bună idee proastă din
acest moment.