Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  SPECIALITĂȚI

Leucemia limfatică cronică, particularități de diagnostic și tratament (1)

Viața Medicală
Dr. Radu GOLOGAN vineri, 22 decembrie 2017
     Leucemia limfocitară cronică (LLC) este o hemopatie malignă cauzată de proliferarea și acumularea în sânge, măduvă osoasă, ganglioni limfatici și splină a unei populații de limfocite B mature clonale CD5+. Este considerată cea mai frecventă leucemie umană, reprezentând aproximativ 30% din cazurile noi ale tuturor formelor de leucemie la adult. Nu este o boală malignă frecventă, reprezentând doar 1% din toate cancerele. Riscul de a dobândi boala pe parcursul vieții este de 0,5–1%. Frecvența LLC este de cinci–zece ori mai mare în țările occidentale și Australia decât în cele asiatice, unde predomină formele cu evoluție indolentă, deși incidența la vârstele tinere este mai mare. Boala este mai des întâlnită la imigranții din aceste țări și la etnicii asiatici născuți și crescuți în Statele Unite ale Americii (SUA), sugerând diferențe în susceptibilitatea genetică, fără ca substratul acesteia să fie bine cunoscut.
     LLC este o boală a vârstnicului, vârsta medie la diagnostic fiind de 72 de ani și aproximativ 70% din pacienți având peste 65 de ani la diagnostic (<2% au vârsta sub 45 de ani). Incidența medie este de 4,1 la 100.000 de locuitori în SUA și de 4,4 la 100.000 în Marea Britanie, dar ajunge la 30 la 100.000 la peste 80 de ani. Frecvența bolii apare în ușoară creștere în ultimele decade (cu 14% mai mult față de 1990 în Marea Britanie, de exemplu), cel mai probabil din cauza îmbătrânirii populației și unei mai bune depistări și raportări (fig. 1). Aceasta corespunde la aproximativ 20.000 de cazuri noi pe an în SUA și aproximativ 3.500 în Marea Britanie. LLC este mai frecventă la bărbați (raport ~2/1) și la populația albă, precum și la cei cu istoric familial de LLC (cu un risc de 7–8,5 ori mai mare de a face boala) sau expunere la agentul Orange – dioxina (în SUA). Dintre aceștia, istoricul familial care indică existența cazurilor de LLC sau alte limfoproliferări maligne la rudele de gradul I este cel mai important. Forma familială apare la vârste cu 14 ani mai mici față de media celor cu LLC sporadică, dar este similară ca manifestări, evoluție și răspuns la tratament.
     Deși Armand Velpeau a publicat în 1827 prima descriere a unui caz ce pare să fi fost LLC, Rudolf Virchow (fig. 2) are meritul introducerii (în 1947) termenului de „leucemie” și pe cel al publicării a nouă astfel de cazuri. Unele dintre acestea corespundeau după descriere cu LLC, dar altele corespundeau cu LMC (leucemie mieloidă cronică). Mai mult, el a identificat existența separată a celor două forme de leucemie, numindu-le „limfatică” (cu celule agranulare și cu nucleu rotund, actuala LLC) și „splenică” (cu celule granulare și cu nucleu „în trifoi”, actuala LMC. Tot el a introdus (în 1863) termenul de „limfosarcom”, echivalent celui de limfom, utilizat în prezent, entitate pe care a diferențiat-o de leucemie și de tuberculoza ganglionară. Introducerea de către Paul Ehrlich (1891) a colorației care permitea o bună descriere a nucleului, citoplasmei și a altor detalii din structura celulelor din sânge a permis o mai bună delimitare a bolii. Primele serii de criterii de diagnostic au fost stabilite în 1903 de Tűrk, indicând apartenența limfosarcomului și LLC unei aceleiași familii. O descriere detaliată a caracteristicilor clinice și a istoriei naturale a bolii, precum și a efectului benefic al radioterapiei asupra maselor limfatice a fost făcută ulterior de Minot și Isaacs (în 1924). Dorothy Galton a descris cele două forme evolutive ale bolii, proliferativă și stabilă, precum și utilitatea tratamentului cu clorambucil, asociat apoi cu prednison (1955–1966). Galton și Dameshek (în 1967) au fost cei care au intuit că LLC este consecința acumulării de limfocite cu o durată lungă de viață dar incompetente funcțional. Odată cu descrierea subpopulațiilor de limfocite B și T și a identificării acestora în sângele circulant, s-a putut stabili imuno­fenotipul limfocitelor din LLC și apartenența lor exclusivă la subpopulația de tip B. Tabloul bolii a fost completat prin descrierea primei anomalii cromozomiale caracteristice – trisomia 12 (1979) și evidențierea a două tipuri de situații la nivelul genelor regiunii variabile a imunoglobulinelor – cel mutant, cu supraviețuire îndelungată și cel non-mutant, cu supraviețuire mai redusă (1999).
     Primul agent terapeutic activ a fost introdus în perioada 1955–1963 – clorambucil, agent alchilant care producea reducerea limfocitozei și a dimensiunii ganglionilor. De asemenea, acesta determină și ameliorarea stării generale fără remisiuni hematologice și, cu atât mai puțin, prelungirea duratei de viață cu nu mai puțin de trei–cinci ani de la începerea terapiei. Terapia citotoxică orală cu clorambucil (ulterior, uneori înlocuit cu ciclofosfamidă) în asociere sau nu cu prednison și, uneori, cu radioterapie locală (în caz de mase limfatice mari), a reprezentat „standardul de aur” al tratamentului în LLC timp de zeci de ani. Avantajele acestuia erau un cost mic, administrarea orală, toxicitatea redusă (prezentă după o utilizare prelungită). Practicarea acestei terapii este astăzi limitată la pacienții cu vârste avansate și fragili, mai mult cu scop paliativ.
     Un progres semnificativ a fost introducerea analogilor purinici, fludarabina în special, pentostatinul și cladribina, care, în monoterapie, s-au dovedit capabili să inducă până la 40% remisiuni complete și să crească calitatea vieții, fără însă a prelungi semnificativ durata de viață. O alternativă la tratamentul cu analogi purinici a constituit-o bendamustinul (BR), citotoxic cu acțiune alchilantă, dar asemănătoare analogilor purinici, care s-a dovedit eficient în cazurile cu rezistență primară sau secundară la fludarabină și la pacienții vârstnici și cu comorbidități, neeligibili pentru tratamentul cu analogi purinici. Asocierea ciclofosfamidei la analogii purinici și mai ales a rituximabului la combinația fludarabină și ciclofosfamidă (așa-numita triplă terapie FCR), a însemnat un important pas înainte. Rituximabul este un anticorp monoclonal anti CD20 larg utilizat astăzi în terapia bolilor limfoproliferative cronice. Utilizarea acestuia în LLC a deschis calea și altor anticorpi monoclonali ca alemtuzumab, ofatumumab, obinutuzumab etc., care în monoterapie sau în combinații terapeutice reprezintă alternative terapeutice la cazurile rezistente la tripla terapie sau neeligibile pentru aceasta. Introducerea inhibitorilor de tirozinkinaze (ibrutinib, idelalisib) a însemnat un important pas înainte pentru tratarea cazurilor cu risc prognostic ridicat sau în recădere. O sinteză a evoluției tratamentului în LLC este prezentată în fig. 3.
    Durata de viață a pacienților cu LLC este în medie de zece ani. Ea nu s-a modificat semnificativ și durabil de-a lungul anilor în țări ca Marea Britanie sau a manifestat o creștere la toate grupele de vârstă în țări ca SUA și Suedia(fig. 4). Supraviețuirea la cinci ani în Europa este în medie de 68% (35% în Ucraina, 42% în Bulgaria, 78% în Franța și 80% în Germania și Elveția, nu există date pentru România) și de 80% în SUA (aproximativ 70% la cei de peste 75 de ani), ea fiind semnificativ mai mare la femei dar mai redusă la vârstnicii de peste 75 de ani. Supraviețuirea la zece ani este în prezent de 57% în Franța, aproximativ 60% în Germania și 65% în SUA. Durata de viață a crescut de-a lungul timpului în țările dezvoltate, în principal datorită unei mai bune cunoașteri a factorilor de prognostic care au determinat îmbunătățirea terapiei, creșterea calității îngrijirilor, precum și creșterea statusului de performanță al vârstnicilor prin reducerea comorbidităților (a celor cardiovasculare, de exemplu). Ea nu s-a datorat atât medicației, care a crescut numărul și calitatea remisiunilor, dar nu a prelungit semnificativ durata de viață.

 

Bazele moleculare ale patogenezei LLC

 

 Patogenia moleculară a LLC este încă departe de a fi cunoscută, astfel încât nu avem un model definitiv documentat și acceptat. Spre deosebire de LMC, în LLC nu a fost identificată până în prezent o anomalie moleculară specifică (așa-numita driver mutation) responsabilă de evenimentele intracelulare efectoare ale transformării leucemice. Ea pare a fi inițiată de una sau mai multe mutații urmate de cele adiționale care fac boala tot mai agresivă. Anomaliile citogenetice evidențiate constau în pierderi sau adăugiri de material cromozomial, ale căror consecințe funcționale sunt doar parțial precizate în prezent.
Cele mai frecvente patru anomalii cromozomiale în LLC sunt deleții ale cromozomilor 13q, 17p, 11q și trisomia 12, precum și câteva zeci de mutații care se repetă, dar fără ca vreuna să depășească 20%. Printre cele mai frecvente se află TP53, SF3B1, MYD88, NOTCH1 și ATM. S-au stabilit și o serie de corelații: del(17p) cu mutații ale genei TP53, del(11q) cu mutații ale genei SF3B1, trisomia 12 cu mutațiile genei NOTCH1, del(13q) cu mutațiile genei MYD88 și microARN, dar semnificația acestora din punct de vedere funcțional nu a fost încă bine stabilită.
De asemenea, s-au obținut progrese importante prin elucidarea rolului receptorului limfocitului B (B-cell receptor – BCR), care nu trebuie confundat cu abrevierea „BCR” (breakpoint cluster region) din LMC (vezi „Viața medicală” nr. 19 din 12 mai 2017). Deși o serie de aspecte sunt încă incomplet clarificate, o prezentare succintă a datelor acumulate este necesară pentru ințelegerea rolului important pe care îl are BCR și a modului de acțiune al inhibitorilor săi. O prezentare schematică a căilor metabolico-funcționale din limfocitul normal și leucemic, unele devenite „ținte” ale noilor terapii, se află în fig. 5. Detalierea lanțului de efectori implicați în funcționalitatea BCR depășește cadrul acestei rubrici.
     BCR și căile sale de transmitere intracelulară a semnalului au un rol esențial atât în proliferarea și supraviețuirea limfocitelor B mature normale, cât și în producerea de anticorpi. BCR este un complex multimeric inclus în membrana celulară, compus dintr-un homodimer rezultat prin asamblarea lanțurilor grele și ușoare de imunoglobuline, sub forma imunoglobulinelor de suprafață (Igs). Acesta este legat la rândul său de un heterodimer constituit din lanțurile α și β ale imunoglobulinelor, corespunzătoare antigenelor CD79a și CD79b. BCR apare pe suprafața limfocitului imatur din măduva osoasă și este  prezent și pe limfocitul matur din ganglionii limfatici și splină (la nivelul foliculilor, al centrilor germinativi și al zonei marginale din structura acestora), precum și din spațiul circulator în care el recirculă. El are un rol esențial în supraviețuirea limfocitului naiv, care nu a venit în contact cu un antigen, prin intermediul lui realizându-se transmiterea către celulă a semnalelor de fond (denumite bazale sau tonice) cu rol trofic.
Activarea și expansiunea clonală a limfocitelor în cadrul răspunsului imun are loc apoi atât prin intermediul BCR în urma stimulării antigenice, cât și prin intermediul receptorilor pentru citokinele secretate de limfocitele T. Prin mutații și recombinări la nivelul componenței variabile a Igs din BCR se realizează diversitatea specificității anticorpilor secretați în final de plasmocite. Rezultă, din punctul de vedere funcțional, două populații distincte de limfocite, una naivă și non-mutantă și o alta care a venit în contact cu diverse antigene, activată și mutantă.
Activarea BCR și lanțul de fenomene intracelulare ulterioare este un mecanism complex în care intervin proteine variate, unele cu funcție tirozinkinazică. În urma contactului cu antigenul are loc activarea complexului BCR. Aceasta constă în recrutarea unor tirozinkinaze (LYN, Syk) care fosforilează resturi de tirozină ale proteinelor CD79, creând un sediu de legare pentru proteine adaptoare (BLNK). Acestea din urmă fac legătura dintre sediul de legare al antigenului Igs cu o familie de tirozinkinaze precum tirozinkinaza Bruton și fosfatidilinozitol 3 kinaza δ (Btk și PI3K). Se declanșează astfel o serie de fosforilări succesive ce antrenează un complex de proteine cu funcție enzimatică care stimulează transcripția pe calea factorului nuclear kB (FN-kB), în acest fel realizându-se multiplicarea și supraviețuirea limfocitelor B.
 Structura BCR este, în ansamblu, similară cu limfocitul B normal și cu cel leucemic, existând însă și diferențe: o restricție antigenică la nivelul genelor implicate în sinteza situsului de legare cu antigenul (20% din cazurile neînrudite de LLC prezintă receptori pentru antigen practic identici); expresia BCR este de aproape zece ori mai redusă (din cauza unui defect de asamblare a componentelor sale) – element caracteristic care diferențiază LLC de alte proliferări maligne ale limfocitului B; expresie redusă a antigenului CD79β; sinteza lanțurilor ușoare de imunoglobuline este restricționată k sau λ. Din punctul de vedere funcțional, BCR își exercită același rol complex (dar aberant) în supraviețuirea și multiplicarea limfocitului leucemic.
    Având în vedere fenotipul caracteristic – care prezintă o expresie redusă a Igs de clasă IgM și prezența antigenului CD5 – limfocitul întâlnit în LLC este cel aflat în stadiul dintre limfocitul pre-B și limfocitul B matur aflat în apropierea zonei mantalei. La 50–70% din cazurile de LLC există mutații somatice ale regiunii variabile ale Igs care indică faptul că maturarea limfocitului leucemic s-ar produce totuși la nivelul foliculilor limfatici. De curând, s-a demonstrat că în LLC, generarea limfocitelor B clonale este datorată unor evenimente dobândite mult mai devreme, în stadiul de celulă stem hematopoietică multipotentă autoregenerativă, care este direcționată către producția preferențială de limfocite B cu diferențiere anormală. Mutațiile survenite într-un stadiu precoce ar genera un fenotip convergent corespunzător unui limfocit B aberant, proces care are ca efect intracelular dereglarea căii BCR. De asemenea, evoluția ulterioară a LLC ar fi determinată de o frecvență crescută o unora dintre aceste mutații sau de apariția altora inexistente inițial.
     În mod tradițional, s-a considerat că LLC este o boală „acumulativă”. Acest element determinant reprezintă un defect în programul apoptozei (moartea celulară programată) care asigură acumularea în sânge și organe a unor limfocite, cu durată lungă de viață, transformate malign printr-un mecanism neprecizat. Proteinele BCL-2, reglatoare-cheie ale programului morții celulare programate (apoptoza) și având funcție proapoptotică, sunt supraexprimate în 90% din limfocitele transformate, făcând din LLC un model de ineficiență a acestui program. Limfocitele leucemice au o rată lentă de multiplicare și se acumulează în organism predominant în faza G0/G1 a ciclului celular, ceea ce poate explica rezistența la agenții terapeutici cu acțiune dependentă de ciclul celular.
     Studii mai recente din anul 2008 au arătat că LLC nu este o boală statică, ci una în care coexistă un compartiment proliferativ („centrii de proliferare sau pseudofoliculi” vizibili la examenul histopatologic al ganglionilor) și unul acumulativ. În interiorul centrilor proliferativi, limfocitele leucemice se află în contact intim cu un micromediu, alcătuind „nișe” constituite din „celule-infirmiere” de origine monocitară, celule mezenchimale stromale, limfocite T, celule dendritice, celule endoteliale. Micromediul vehiculează numeroase citokine și chemokine care interacționează cu receptori specifici, inclusiv cu BCR și cu diverse molecule de adeziune de pe suprafața celulelor transformate pentru activarea căilor și proceselor pro-proliferative și de supraviețuire din interiorul acestora. Limfocitele leucemice sunt ele însele capabile să producă sau să elibereze prin mecanisme autocrine și paracrine factori produși de alte celule și absorbiți prin intermediul receptorilor specifici (factorul de necroză tumorală, IL-2 și IL-8, de exemplu). În aceste „sanctuare” proliferative se creează condițiile propice pentru apariția de subclone prin achiziția de leziuni genice adiționale. Acestea sunt responsabile de progresia bolii sau/și de rezistența la tratament.
     Deși nu a fost elucidată patogenia moleculară a LLC, noi dovezi științifice au permis identificarea unor „ținte” metabolice din structura rețelei „semnalozomului” de la nivelul limfocitului B leucemic. Acestea au permis introducerea în terapie, cel puțin până în prezent, atât a unor inhibitori de tirozinkinază care interferează cu calea activării BCR și nu numai, cât și a unor inhibitori ai proteinei Bcl-2.

 

Diagnostic pozitiv și diferențial, complicații

 

     Descoperirea bolii este de cele mai multe ori întâmplătoare, cu ocazia unor investigații de rutină sau în cadrul evaluării pentru alte afecțiuni. Diagnosticul poate fi sugerat de prezența la examenul clinic a unor adenopatii periferice (>1 cm) nedureroase, moi, fără fenomene inflamatorii. Adesea acestea sunt multiple în același teritoriu, au dimensiuni mici sau medii, cu dispoziție simetrică, uneori cu tendința la confluare în pachete ușor asimetrice, unde ganglionii își păstrează individualitatea, fără să infiltreze capsula, fără „permeație” cutanată sau fistulizare și fără fenomene compresive. Se pot asocia și: afectarea inelului Waldeyer, splenomegalia nedureroasă, rareori voluminoasă și, mai rar, hepatomegalia. Pacienții prezintă sensibilitate crescută la înțepături de insecte și uneori erupții cutanate nodulare sau veziculo-buloase dureroase sau pruriginoase (denumite impropriu leucemide), prezente îndeosebi pe suprafețele expuse. Rar, la diagnostic, se pot asocia fenomene generale (numite semne „B”) precum: scădere ponderală, astenie, inapetență, transpirații nocturne, febră și o susceptibilitate crescută la infecții. Examenele imagistice (ecografia abdominală și de părți moi, radiografia pulmonară standard și tomografia computerizată) pot pune în evidență adenopatii profunde, de regulă multiple. Numărul leucocitelor poate atinge valori mari (chiar peste 500 x 103/µL) fără să inducă fenomene de leucostază.
     Criteriile de diagnostic utilizate în prezent sunt aceleași cu cele recomandate în 2008 de Grupul internațional de lucru pentru LLC al Institutului național de cancer, ele fiind sintetizate în tabelul 1. Conform acestora, în cea mai mare parte a cazurilor, diagnosticul de LLC se pune cu ajutorul „hemogramei”, îndeosebi al numărului de leucocite și al formulei leucocitare efectuată pe frotiul de sânge periferic (care evidențiază limfocitoză cu celule mature caracteristice), și al imunofenotipării prin citometrie în flux. Este de subliniat că în ciuda performanței crescute a aparatelor de astăzi care realizează numărătoarea leucocitelor și evaluarea diferențiată a elementelor figurate, examinarea frotiului de sânge periferic de un hematocitolog experimentat este absolut necesară pentru stabilirea diagnosticului de LLC. Limfocitele din LLC apar pe frotiu ca celule de talie mică (ușor mai mari comparativ cu un eritrocit), cu citoplasmă puțină, slab bazofilă și cu nucleu rotund cu cromatină densă, condensată, aglomerată (fig. 6A), aspect ca de „minge de fotbal” (fig. 6B). Sunt prezente în proporții variabile „umbre” sau „amprente” celulare („umbrele nucleare” Gumprecht) reprezentând resturi de limfocite parțial distruse și etalate în urma manevrei de întindere a frotiului de sânge (fig. 6A). Uneori, o proporție din limfocitele leucemice au o morfologie atipică, fie au nucleul incizat (celulele Rieder) (fig. 6C) sau au talia mai mare și nucleul mai puțin dens (fig. 6D), sau cu un nucleol veziculos central – aspect de prolimfocit (fig. 6A). Prolimfocitele sunt decelabile în LLC tipică dar nu trebuie să depășească 10%. Procente mai mari (dar până în 55%) definesc forma atipică. LLC atipică este o entitate heterogenă din punct de vedere morfologic, întâlnită cu o frecvență de aproape 7% și caracterizată printr-un răspuns slab la tratament, risc crescut de progresie a bolii și supraviețuire redusă.
     De subliniat este că aspectul citologic al sângelui periferic nu permite diagnosticul de LLC, acesta putând fi întâlnit și în alte afecțiuni limfoproliferative înrudite, precum limfocitoza B monoclonală. Este o entitate benignă rară caracterizată prin limfocitoză B monoclonală persistentă, dar cu un număr de limfocite <5.000/µL și absența adenosplenohepatomegaliei, a citopeniei sau a unei boli autoimune sau infecțioase. Este asimptomatică și se întâlnește în proporție de 3–12% (în funcție de acuratețea și precizia determinărilor) la persoanele sănătoase de peste 40 de ani, având însă un potențial de transformare în LLC, care nu depășește 1–2% pe an. Totodată, aceste criterii permit diferențierea LLC de limfomul cu limfocite mici (denumit și izomorf cu LLC), care se caracterizează prin prezența de adenopatii și/sau splenomegalie asociat cu limfocitoză B monoclonală <5.000/µL și la care diagnosticul se stabilește prin biopsie ganglionară.
     Examinarea măduvei osoase nu este obligatorie în LLC, pragul de 30% limfocite în măduvă fiind exclus din criteriile actuale de diagnostic. Considerat a avea valoare prognostică, aspectul infiltratului medular (de regulă de peste 30%) apare sub trei forme: focal (fig. 7), interstițial și difuz. Aspectul a fost considerat a avea semnificație prognostică. Aceasta însă a fost pierdută în fața noilor biomarkeri. Examenul măduvei osoase, prin aspirație, biopsie sau ambele, rămâne indicat în cazurile cu citopenie, constatată inițial sau pe parcurs și în situația unor rezultate neconcludente ale analizei frotiului de sânge periferic. Existența unei pancitopenii produsă prin infiltrație medulară cu limfocite mature clonale cu fenotip de LLC nu exclude însă diagnosticul, indiferent de numărul limfocitelor din sângele periferic.
     Biopsia ganglionară este rareori necesară în LLC și doar atunci când există un ganglion – fie mărit asimetric, fie cu consistență modificată – este preferată biopsia excizională.    
       Principalele trăsături imunofenotipice care definesc LLC sunt: coexpresia antigenelor CD19, CD21 și CD23 (markeri de limfocit B) și a CD5 (marker de limfocit T), în absența altor markeri pan-T; expresia redusă, comparativ cu limfocitul normal, a antigenelor CD20, CD22 și CD79b precum și a imunoglobulinelor de suprafață; expresia lanțurilor ușoare de imunoglobuline k sau λ pe suprafața celulei este restricționată, în sensul prezenței doar a unuia dintre lanțuri (reamintim că aceasta definește clonalitatea unui limfocit); absența antigenelor FMC7 și CD10. Imunofenotipul limfocitelor din LLC este identic cu al celor din limfocitoza monoclonală B și din limfomul cu celule mici izomorf, dar și cu LLC în stadiul IV, diferențierea făcându-se, așa cum s-a arătat mai sus, prin: numărul lor, istoricul bolii, aspectul clinic. De altfel, LLC și limfomul cu celule mici izomorf cu LLC sunt considerate astăzi două manifestări diferite ale aceleiași boli, neexistând diferențe nici în ceea ce privește supraviețuirea, și nici în procentul răspunsurilor la tratament. De asemenea, citometria în flux contribuie la diferențierea formelor de LLC tipice și atipice cu ajutorul scorului Matutes.
     Investigația imunofenotipică prin citometrie în flux constituie astăzi instrumentul indispensabil pentru diagnosticul LLC și pentru diferențierea acesteia de alte boli limfoproliferative cronice. Ea este accesibilă în România în cadrul centrelor de hematologie clinică din București, Cluj, Timișoara, Iași, Craiova, Târgu Mureș și altele. Conform recomandărilor actuale, metodele imagistice precum ecografia, tomografia computerizată, rezonanța magnetică nucleară și tomografia prin emisie de pozitroni nu sunt necesare pentru diagnosticul pozitiv al LLC. O serie de alte investigații paraclinice sunt recomandate a fi efectuate la diagnostic, ele având importanță doar pentru evaluarea prognosticului.

 

 

Tabelul 1. Criterii pentru diagnosticul LLC

 

Minimum 5x109/L limfocite B (5.000/µL) timp de minimum 3 luni
Celule limfoide atipice/imature ≤55%
Imunoglobuline de suprafață cu densitate redusă (IgM sau IgD), cu lanțuri κ sau λ
Antigene de suprafață B (CD19, CD20dim, CD23) prezente
Antigen de suprafață CD5 prezent
(după Gribben J. G. How I treat CLL up front. Blood. 2010;115:187)

Etichete: Hematologie

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC