Leucemia limfocitară cronică (LLC) este o hemopatie malignă cauzată de
proliferarea și acumularea în sânge, măduvă osoasă, ganglioni limfatici și
splină a unei populații de limfocite B mature clonale CD5+. Este considerată
cea mai frecventă leucemie umană, reprezentând aproximativ 30% din cazurile noi
ale tuturor formelor de leucemie la adult. Nu este o boală malignă frecventă,
reprezentând doar 1% din toate cancerele. Riscul de a dobândi boala pe
parcursul vieții este de 0,5–1%. Frecvența LLC este de cinci–zece ori mai mare
în țările occidentale și Australia decât în cele asiatice, unde predomină
formele cu evoluție indolentă, deși incidența la vârstele tinere este mai mare.
Boala este mai des întâlnită la imigranții din aceste țări și la etnicii
asiatici născuți și crescuți în Statele Unite ale Americii (SUA), sugerând
diferențe în susceptibilitatea genetică, fără ca substratul acesteia să fie
bine cunoscut.
LLC este o boală a vârstnicului,
vârsta medie la diagnostic fiind de 72 de ani și aproximativ 70% din pacienți
având peste 65 de ani la diagnostic (<2% au vârsta sub 45 de ani). Incidența
medie este de 4,1 la 100.000 de locuitori în SUA și de 4,4 la 100.000 în Marea
Britanie, dar ajunge la 30 la 100.000 la peste 80 de ani. Frecvența bolii apare
în ușoară creștere în ultimele decade (cu 14% mai mult față de 1990 în Marea
Britanie, de exemplu), cel mai probabil din cauza îmbătrânirii populației și
unei mai bune depistări și raportări (fig. 1). Aceasta corespunde la
aproximativ 20.000 de cazuri noi pe an în SUA și aproximativ 3.500 în Marea
Britanie. LLC este mai frecventă la bărbați (raport ~2/1) și la populația albă,
precum și la cei cu istoric familial de LLC (cu un risc de 7–8,5 ori mai mare
de a face boala) sau expunere la agentul Orange – dioxina (în SUA). Dintre
aceștia, istoricul familial care indică existența cazurilor de LLC sau alte
limfoproliferări maligne la rudele de gradul I este cel mai important. Forma
familială apare la vârste cu 14 ani mai mici față de media celor cu LLC
sporadică, dar este similară ca manifestări, evoluție și răspuns la tratament.
Deși Armand Velpeau a publicat în
1827 prima descriere a unui caz ce pare să fi fost LLC, Rudolf Virchow (fig.
2) are meritul introducerii (în 1947) termenului de „leucemie” și pe cel al
publicării a nouă astfel de cazuri. Unele dintre acestea corespundeau după
descriere cu LLC, dar altele corespundeau cu LMC (leucemie mieloidă cronică).
Mai mult, el a identificat existența separată a celor două forme de leucemie,
numindu-le „limfatică” (cu celule agranulare și cu nucleu rotund, actuala LLC)
și „splenică” (cu celule granulare și cu nucleu „în trifoi”, actuala LMC. Tot
el a introdus (în 1863) termenul de „limfosarcom”, echivalent celui de limfom,
utilizat în prezent, entitate pe care a diferențiat-o de leucemie și de
tuberculoza ganglionară. Introducerea de către Paul Ehrlich (1891) a colorației
care permitea o bună descriere a nucleului, citoplasmei și a altor detalii din
structura celulelor din sânge a permis o mai bună delimitare a bolii. Primele
serii de criterii de diagnostic au fost stabilite în 1903 de Tűrk, indicând
apartenența limfosarcomului și LLC unei aceleiași familii. O descriere
detaliată a caracteristicilor clinice și a istoriei naturale a bolii, precum și
a efectului benefic al radioterapiei asupra maselor limfatice a fost făcută
ulterior de Minot și Isaacs (în 1924). Dorothy Galton a descris cele două forme
evolutive ale bolii, proliferativă și stabilă, precum și utilitatea
tratamentului cu clorambucil, asociat apoi cu prednison (1955–1966). Galton și
Dameshek (în 1967) au fost cei care au intuit că LLC este consecința acumulării
de limfocite cu o durată lungă de viață dar incompetente funcțional. Odată cu
descrierea subpopulațiilor de limfocite B și T și a identificării acestora în
sângele circulant, s-a putut stabili imunofenotipul limfocitelor din LLC și
apartenența lor exclusivă la subpopulația de tip B. Tabloul bolii a fost
completat prin descrierea primei anomalii cromozomiale caracteristice –
trisomia 12 (1979) și evidențierea a două tipuri de situații la nivelul genelor
regiunii variabile a imunoglobulinelor – cel mutant, cu supraviețuire
îndelungată și cel non-mutant, cu supraviețuire mai redusă (1999).
Primul agent terapeutic activ a
fost introdus în perioada 1955–1963 – clorambucil, agent alchilant care
producea reducerea limfocitozei și a dimensiunii ganglionilor. De asemenea,
acesta determină și ameliorarea stării generale fără remisiuni hematologice și,
cu atât mai puțin, prelungirea duratei de viață cu nu mai puțin de trei–cinci ani
de la începerea terapiei. Terapia citotoxică orală cu clorambucil (ulterior,
uneori înlocuit cu ciclofosfamidă) în asociere sau nu cu prednison și, uneori,
cu radioterapie locală (în caz de mase limfatice mari), a reprezentat
„standardul de aur” al tratamentului în LLC timp de zeci de ani. Avantajele
acestuia erau un cost mic, administrarea orală, toxicitatea redusă (prezentă
după o utilizare prelungită). Practicarea acestei terapii este astăzi limitată
la pacienții cu vârste avansate și fragili, mai mult cu scop paliativ.
Un progres semnificativ a fost
introducerea analogilor purinici, fludarabina în special, pentostatinul și
cladribina, care, în monoterapie, s-au dovedit capabili să inducă până la 40%
remisiuni complete și să crească calitatea vieții, fără însă a prelungi
semnificativ durata de viață. O alternativă la tratamentul cu analogi purinici
a constituit-o bendamustinul (BR), citotoxic cu acțiune alchilantă, dar
asemănătoare analogilor purinici, care s-a dovedit eficient în cazurile cu
rezistență primară sau secundară la fludarabină și la pacienții vârstnici și cu
comorbidități, neeligibili pentru tratamentul cu analogi purinici. Asocierea
ciclofosfamidei la analogii purinici și mai ales a rituximabului la combinația
fludarabină și ciclofosfamidă (așa-numita triplă terapie FCR), a însemnat un
important pas înainte. Rituximabul este un anticorp monoclonal anti CD20 larg
utilizat astăzi în terapia bolilor limfoproliferative cronice. Utilizarea
acestuia în LLC a deschis calea și altor anticorpi monoclonali ca alemtuzumab,
ofatumumab, obinutuzumab etc., care în monoterapie sau în combinații
terapeutice reprezintă alternative terapeutice la cazurile rezistente la tripla
terapie sau neeligibile pentru aceasta. Introducerea inhibitorilor de
tirozinkinaze (ibrutinib, idelalisib) a însemnat un important pas înainte
pentru tratarea cazurilor cu risc prognostic ridicat sau în recădere. O sinteză
a evoluției tratamentului în LLC este prezentată în fig. 3.
Durata de viață a pacienților cu LLC este în medie de zece ani. Ea nu s-a
modificat semnificativ și durabil de-a lungul anilor în țări ca Marea Britanie
sau a manifestat o creștere la toate grupele de vârstă în țări ca SUA și Suedia(fig. 4). Supraviețuirea la cinci ani în Europa este în medie de 68%
(35% în Ucraina, 42% în Bulgaria, 78% în Franța și 80% în Germania și Elveția,
nu există date pentru România) și de 80% în SUA (aproximativ 70% la cei de
peste 75 de ani), ea fiind semnificativ mai mare la femei dar mai redusă la
vârstnicii de peste 75 de ani. Supraviețuirea la zece ani este în prezent de
57% în Franța, aproximativ 60% în Germania și 65% în SUA. Durata de viață a
crescut de-a lungul timpului în țările dezvoltate, în principal datorită unei
mai bune cunoașteri a factorilor de prognostic care au determinat îmbunătățirea
terapiei, creșterea calității îngrijirilor, precum și creșterea statusului de
performanță al vârstnicilor prin reducerea comorbidităților (a celor
cardiovasculare, de exemplu). Ea nu s-a datorat atât medicației, care a crescut
numărul și calitatea remisiunilor, dar nu a prelungit semnificativ durata de
viață.
Bazele moleculare ale patogenezei LLC
Patogenia moleculară a LLC este
încă departe de a fi cunoscută, astfel încât nu avem un model definitiv
documentat și acceptat. Spre deosebire de LMC, în LLC nu a fost identificată
până în prezent o anomalie moleculară specifică (așa-numita driver mutation)
responsabilă de evenimentele intracelulare efectoare ale transformării
leucemice. Ea pare a fi inițiată de una sau mai multe mutații urmate de cele
adiționale care fac boala tot mai agresivă. Anomaliile citogenetice evidențiate
constau în pierderi sau adăugiri de material cromozomial, ale căror consecințe
funcționale sunt doar parțial precizate în prezent.
Cele mai frecvente patru anomalii cromozomiale în LLC sunt deleții ale
cromozomilor 13q, 17p, 11q și trisomia 12, precum și câteva zeci de mutații
care se repetă, dar fără ca vreuna să depășească 20%. Printre cele mai
frecvente se află TP53, SF3B1, MYD88, NOTCH1 și ATM.
S-au stabilit și o serie de corelații: del(17p) cu mutații ale genei TP53,
del(11q) cu mutații ale genei SF3B1, trisomia 12 cu mutațiile genei NOTCH1,
del(13q) cu mutațiile genei MYD88 și microARN, dar semnificația acestora din
punct de vedere funcțional nu a fost încă bine stabilită.
De asemenea, s-au obținut progrese importante prin elucidarea rolului
receptorului limfocitului B (B-cell receptor – BCR), care nu trebuie
confundat cu abrevierea „BCR” (breakpoint cluster region) din LMC (vezi
„Viața medicală” nr. 19 din 12 mai 2017). Deși o serie de aspecte sunt încă
incomplet clarificate, o prezentare succintă a datelor acumulate este necesară
pentru ințelegerea rolului important pe care îl are BCR și a modului de acțiune
al inhibitorilor săi. O prezentare schematică a căilor metabolico-funcționale
din limfocitul normal și leucemic, unele devenite „ținte” ale noilor terapii,
se află în fig. 5. Detalierea lanțului de efectori implicați în
funcționalitatea BCR depășește cadrul acestei rubrici.
BCR și căile sale de transmitere
intracelulară a semnalului au un rol esențial atât în proliferarea și
supraviețuirea limfocitelor B mature normale, cât și în producerea de
anticorpi. BCR este un complex multimeric inclus în membrana celulară, compus
dintr-un homodimer rezultat prin asamblarea lanțurilor grele și ușoare de
imunoglobuline, sub forma imunoglobulinelor de suprafață (Igs). Acesta este
legat la rândul său de un heterodimer constituit din lanțurile α și β ale
imunoglobulinelor, corespunzătoare antigenelor CD79a și CD79b. BCR apare pe
suprafața limfocitului imatur din măduva osoasă și este prezent și pe limfocitul matur din ganglionii
limfatici și splină (la nivelul foliculilor, al centrilor germinativi și al
zonei marginale din structura acestora), precum și din spațiul circulator în
care el recirculă. El are un rol esențial în supraviețuirea limfocitului naiv,
care nu a venit în contact cu un antigen, prin intermediul lui realizându-se
transmiterea către celulă a semnalelor de fond (denumite bazale sau tonice) cu
rol trofic.
Activarea și expansiunea clonală a limfocitelor în cadrul răspunsului imun
are loc apoi atât prin intermediul BCR în urma stimulării antigenice, cât și
prin intermediul receptorilor pentru citokinele secretate de limfocitele T.
Prin mutații și recombinări la nivelul componenței variabile a Igs din BCR se
realizează diversitatea specificității anticorpilor secretați în final de
plasmocite. Rezultă, din punctul de vedere funcțional, două populații distincte
de limfocite, una naivă și non-mutantă și o alta care a venit în contact cu
diverse antigene, activată și mutantă.
Activarea BCR și lanțul de
fenomene intracelulare ulterioare este un mecanism complex în care intervin
proteine variate, unele cu funcție tirozinkinazică. În urma contactului cu
antigenul are loc activarea complexului BCR. Aceasta constă în recrutarea unor
tirozinkinaze (LYN, Syk) care fosforilează resturi de tirozină ale proteinelor
CD79, creând un sediu de legare pentru proteine adaptoare (BLNK). Acestea din
urmă fac legătura dintre sediul de legare al antigenului Igs cu o familie de
tirozinkinaze precum tirozinkinaza Bruton și fosfatidilinozitol 3 kinaza δ (Btk
și PI3K). Se declanșează astfel o serie de fosforilări succesive ce antrenează
un complex de proteine cu funcție enzimatică care stimulează transcripția pe
calea factorului nuclear kB (FN-kB), în acest fel realizându-se multiplicarea
și supraviețuirea limfocitelor B.
Structura BCR este, în ansamblu,
similară cu limfocitul B normal și cu cel leucemic, existând însă și diferențe:
o restricție antigenică la nivelul genelor implicate în sinteza situsului de
legare cu antigenul (20% din cazurile neînrudite de LLC prezintă receptori
pentru antigen practic identici); expresia BCR este de aproape zece ori mai
redusă (din cauza unui defect de asamblare a componentelor sale) – element
caracteristic care diferențiază LLC de alte proliferări maligne ale
limfocitului B; expresie redusă a antigenului CD79β; sinteza lanțurilor ușoare
de imunoglobuline este restricționată k sau λ. Din punctul de vedere funcțional,
BCR își exercită același rol complex (dar aberant) în supraviețuirea și
multiplicarea limfocitului leucemic.
Având în vedere fenotipul
caracteristic – care prezintă o expresie redusă a Igs de clasă IgM și prezența
antigenului CD5 – limfocitul întâlnit în LLC este cel aflat în stadiul dintre
limfocitul pre-B și limfocitul B matur aflat în apropierea zonei mantalei. La
50–70% din cazurile de LLC există mutații somatice ale regiunii variabile ale
Igs care indică faptul că maturarea limfocitului leucemic s-ar produce totuși
la nivelul foliculilor limfatici. De curând, s-a demonstrat că în LLC,
generarea limfocitelor B clonale este datorată unor evenimente dobândite mult
mai devreme, în stadiul de celulă stem hematopoietică multipotentă
autoregenerativă, care este direcționată către producția preferențială de
limfocite B cu diferențiere anormală. Mutațiile survenite într-un stadiu
precoce ar genera un fenotip convergent corespunzător unui limfocit B aberant,
proces care are ca efect intracelular dereglarea căii BCR. De asemenea,
evoluția ulterioară a LLC ar fi determinată de o frecvență crescută o unora
dintre aceste mutații sau de apariția altora inexistente inițial.
În mod tradițional, s-a
considerat că LLC este o boală „acumulativă”. Acest element determinant
reprezintă un defect în programul apoptozei (moartea celulară programată) care
asigură acumularea în sânge și organe a unor limfocite, cu durată lungă de
viață, transformate malign printr-un mecanism neprecizat. Proteinele BCL-2,
reglatoare-cheie ale programului morții celulare programate (apoptoza) și având
funcție proapoptotică, sunt supraexprimate în 90% din limfocitele transformate,
făcând din LLC un model de ineficiență a acestui program. Limfocitele leucemice
au o rată lentă de multiplicare și se acumulează în organism predominant în
faza G0/G1 a ciclului celular, ceea ce poate explica
rezistența la agenții terapeutici cu acțiune dependentă de ciclul celular.
Studii mai recente din anul 2008
au arătat că LLC nu este o boală statică, ci una în care coexistă un
compartiment proliferativ („centrii de proliferare sau pseudofoliculi” vizibili
la examenul histopatologic al ganglionilor) și unul acumulativ. În interiorul
centrilor proliferativi, limfocitele leucemice se află în contact intim cu un micromediu,
alcătuind „nișe” constituite din „celule-infirmiere” de origine monocitară,
celule mezenchimale stromale, limfocite T, celule dendritice, celule
endoteliale. Micromediul vehiculează numeroase citokine și chemokine care
interacționează cu receptori specifici, inclusiv cu BCR și cu diverse molecule
de adeziune de pe suprafața celulelor transformate pentru activarea căilor și
proceselor pro-proliferative și de supraviețuire din interiorul acestora.
Limfocitele leucemice sunt ele însele capabile să producă sau să elibereze prin
mecanisme autocrine și paracrine factori produși de alte celule și absorbiți
prin intermediul receptorilor specifici (factorul de necroză tumorală, IL-2 și
IL-8, de exemplu). În aceste „sanctuare” proliferative se creează condițiile
propice pentru apariția de subclone prin achiziția de leziuni genice
adiționale. Acestea sunt responsabile de progresia bolii sau/și de rezistența
la tratament.
Deși nu a fost elucidată
patogenia moleculară a LLC, noi dovezi științifice au permis identificarea unor
„ținte” metabolice din structura rețelei „semnalozomului” de la nivelul
limfocitului B leucemic. Acestea au permis introducerea în terapie, cel puțin
până în prezent, atât a unor inhibitori de tirozinkinază care interferează cu
calea activării BCR și nu numai, cât și a unor inhibitori ai proteinei Bcl-2.
Diagnostic pozitiv și diferențial, complicații
Descoperirea bolii este de cele
mai multe ori întâmplătoare, cu ocazia unor investigații de rutină sau în
cadrul evaluării pentru alte afecțiuni. Diagnosticul poate fi sugerat de
prezența la examenul clinic a unor adenopatii periferice (>1 cm)
nedureroase, moi, fără fenomene inflamatorii. Adesea acestea sunt multiple în
același teritoriu, au dimensiuni mici sau medii, cu dispoziție simetrică,
uneori cu tendința la confluare în pachete ușor asimetrice, unde ganglionii își
păstrează individualitatea, fără să infiltreze capsula, fără „permeație”
cutanată sau fistulizare și fără fenomene compresive. Se pot asocia și:
afectarea inelului Waldeyer, splenomegalia nedureroasă, rareori voluminoasă și,
mai rar, hepatomegalia. Pacienții prezintă sensibilitate crescută la înțepături
de insecte și uneori erupții cutanate nodulare sau veziculo-buloase dureroase
sau pruriginoase (denumite impropriu leucemide), prezente îndeosebi pe
suprafețele expuse. Rar, la diagnostic, se pot asocia fenomene generale (numite
semne „B”) precum: scădere ponderală, astenie, inapetență, transpirații
nocturne, febră și o susceptibilitate crescută la infecții. Examenele imagistice
(ecografia abdominală și de părți moi, radiografia pulmonară standard și
tomografia computerizată) pot pune în evidență adenopatii profunde, de regulă
multiple. Numărul leucocitelor poate atinge valori mari (chiar peste 500 x 103/µL)
fără să inducă fenomene de leucostază.
Criteriile de diagnostic
utilizate în prezent sunt aceleași cu cele recomandate în 2008 de Grupul
internațional de lucru pentru LLC al Institutului național de cancer, ele fiind
sintetizate în tabelul 1. Conform acestora, în cea mai mare parte a
cazurilor, diagnosticul de LLC se pune cu ajutorul „hemogramei”, îndeosebi al
numărului de leucocite și al formulei leucocitare efectuată pe frotiul de sânge
periferic (care evidențiază limfocitoză cu celule mature caracteristice), și al
imunofenotipării prin citometrie în flux. Este de subliniat că în ciuda
performanței crescute a aparatelor de astăzi care realizează numărătoarea
leucocitelor și evaluarea diferențiată a elementelor figurate, examinarea
frotiului de sânge periferic de un hematocitolog experimentat este absolut
necesară pentru stabilirea diagnosticului de LLC. Limfocitele din LLC apar pe
frotiu ca celule de talie mică (ușor mai mari comparativ cu un eritrocit), cu
citoplasmă puțină, slab bazofilă și cu nucleu rotund cu cromatină densă,
condensată, aglomerată (fig. 6A), aspect ca de „minge de fotbal” (fig.
6B). Sunt prezente în proporții variabile „umbre” sau „amprente” celulare
(„umbrele nucleare” Gumprecht) reprezentând resturi de limfocite parțial
distruse și etalate în urma manevrei de întindere a frotiului de sânge (fig.
6A). Uneori, o proporție din limfocitele leucemice au o morfologie atipică,
fie au nucleul incizat (celulele Rieder) (fig. 6C) sau au talia mai mare
și nucleul mai puțin dens (fig. 6D), sau cu un nucleol veziculos
central – aspect de prolimfocit (fig. 6A). Prolimfocitele sunt
decelabile în LLC tipică dar nu trebuie să depășească 10%. Procente mai mari
(dar până în 55%) definesc forma atipică. LLC atipică este o entitate
heterogenă din punct de vedere morfologic, întâlnită cu o frecvență de aproape
7% și caracterizată printr-un răspuns slab la tratament, risc crescut de
progresie a bolii și supraviețuire redusă.
De subliniat este că aspectul
citologic al sângelui periferic nu permite diagnosticul de LLC, acesta putând
fi întâlnit și în alte afecțiuni limfoproliferative înrudite, precum
limfocitoza B monoclonală. Este o entitate benignă rară caracterizată prin
limfocitoză B monoclonală persistentă, dar cu un număr de limfocite
<5.000/µL și absența adenosplenohepatomegaliei, a citopeniei sau a unei boli
autoimune sau infecțioase. Este asimptomatică și se întâlnește în proporție de
3–12% (în funcție de acuratețea și precizia determinărilor) la persoanele
sănătoase de peste 40 de ani, având însă un potențial de transformare în LLC,
care nu depășește 1–2% pe an. Totodată, aceste criterii permit diferențierea
LLC de limfomul cu limfocite mici (denumit și izomorf cu LLC), care se
caracterizează prin prezența de adenopatii și/sau splenomegalie asociat cu
limfocitoză B monoclonală <5.000/µL și la care diagnosticul se stabilește
prin biopsie ganglionară.
Examinarea măduvei osoase nu este
obligatorie în LLC, pragul de 30% limfocite în măduvă fiind exclus din
criteriile actuale de diagnostic. Considerat a avea valoare prognostică,
aspectul infiltratului medular (de regulă de peste 30%) apare sub trei forme:
focal (fig. 7), interstițial și difuz. Aspectul a fost considerat a avea
semnificație prognostică. Aceasta însă a fost pierdută în fața noilor
biomarkeri. Examenul măduvei osoase, prin aspirație, biopsie sau ambele, rămâne
indicat în cazurile cu citopenie, constatată inițial sau pe parcurs și în
situația unor rezultate neconcludente ale analizei frotiului de sânge
periferic. Existența unei pancitopenii produsă prin infiltrație medulară cu
limfocite mature clonale cu fenotip de LLC nu exclude însă diagnosticul,
indiferent de numărul limfocitelor din sângele periferic.
Biopsia ganglionară este rareori
necesară în LLC și doar atunci când există un ganglion – fie mărit asimetric,
fie cu consistență modificată – este preferată biopsia excizională.
Principalele trăsături imunofenotipice care definesc LLC sunt: coexpresia
antigenelor CD19, CD21 și CD23 (markeri de limfocit B) și a CD5 (marker de
limfocit T), în absența altor markeri pan-T; expresia redusă, comparativ cu
limfocitul normal, a antigenelor CD20, CD22 și CD79b precum și a
imunoglobulinelor de suprafață; expresia lanțurilor ușoare de imunoglobuline k
sau λ pe suprafața celulei este restricționată, în sensul prezenței doar a unuia
dintre lanțuri (reamintim că aceasta definește clonalitatea unui limfocit);
absența antigenelor FMC7 și CD10. Imunofenotipul limfocitelor din LLC este
identic cu al celor din limfocitoza monoclonală B și din limfomul cu celule
mici izomorf, dar și cu LLC în stadiul IV, diferențierea făcându-se, așa cum
s-a arătat mai sus, prin: numărul lor, istoricul bolii, aspectul clinic. De
altfel, LLC și limfomul cu celule mici izomorf cu LLC sunt considerate astăzi
două manifestări diferite ale aceleiași boli, neexistând diferențe nici în ceea
ce privește supraviețuirea, și nici în procentul răspunsurilor la tratament. De
asemenea, citometria în flux contribuie la diferențierea formelor de LLC tipice
și atipice cu ajutorul scorului Matutes.
Investigația imunofenotipică prin
citometrie în flux constituie astăzi instrumentul indispensabil pentru
diagnosticul LLC și pentru diferențierea acesteia de alte boli
limfoproliferative cronice. Ea este accesibilă în România în cadrul centrelor
de hematologie clinică din București, Cluj, Timișoara, Iași, Craiova, Târgu
Mureș și altele. Conform recomandărilor actuale, metodele imagistice precum
ecografia, tomografia computerizată, rezonanța magnetică nucleară și tomografia
prin emisie de pozitroni nu sunt necesare pentru diagnosticul pozitiv al LLC. O
serie de alte investigații paraclinice sunt recomandate a fi efectuate la
diagnostic, ele având importanță doar pentru evaluarea prognosticului.
Tabelul 1. Criterii pentru diagnosticul LLC
Minimum 5x109/L
limfocite B (5.000/µL) timp de minimum 3 luni
Celule limfoide
atipice/imature ≤55%
Imunoglobuline de
suprafață cu densitate redusă (IgM sau IgD), cu lanțuri κ sau λ
Antigene de suprafață
B (CD19, CD20dim, CD23) prezente
Antigen de suprafață
CD5 prezent
(după Gribben J. G. How I treat CLL up front. Blood.
2010;115:187)
.JPG)
.jpg)
