Organizația
mondială a sănătății organiza, în 1986, la Ottawa, prima
conferință centrată pe promovarea sănătății, fixând această
noțiune ca „proces care conferă populațiilor mijloacele de a-și
asigura un control cât mai mare asupra propriei lor stări de
sănătate și de a o ameliora“1.
Acest concept reprezintă unul din pilonii fundamentali ai sănătății
publice, oferind o linie directoare în ghidarea politicilor sociale
și de sănătate, în centrul cărora se va afla în permanență
persoana, în individualitatea sa.
Ca urmare a
acestei carte de la Ottawa, care a ridicat un pilon important al
sănătății publice, conturându-i axele de interes și acțiune,
mulți autori au creat modele teoretice ale domeniului. Unul dintre
cele mai cunoscute este modelul lui Downie și Tannahill2,
care cuprinde trei mari sfere ce se intersectează: protecția
(în sensul de mediu protector), prevenția
și educația
pentru sănătate.
Dacă în primele două sfere subiectul este receptor, în cea de-a
treia subiectul va deveni actor3.
În țări occidentale precum Franța, de exemplu, promovarea
sănătății funcționează după acest model, iar una din
prioritățile sistemului francez de sănătate publică este
educația pentru sănătate. Dar nu înainte însă de a i se fi
oferit mediul protector de desfășurare și un sistem preventiv care
să o susțină.
Dacă ar fi să privim puțin ceea ce
se întâmplă la noi, lucrurile stau puțin diferit, în sensul că
nu avem încă un pachet de politici publice care să creeze și să
susțină acel mediu protector. Noi nu avem încă nici acel sistem
preventiv care să vină în întâmpinarea sferei care să ofere
indivizilor autonomie în gestionarea stării proprii de sănătate
sau a ameliorării acesteia, și anume educația pentru sănătate.
Sună complicat și greu de pus în practică, însă nu e nici pe
departe așa. Am să amintesc aici o întâmplare personală care
reprezintă și motivul pentru care promovarea sănătății a
devenit un domeniu de interes pentru mine. Ne amintim cu toții de
programul național de evaluare a stării de sănătate a populației,
realizat de Ministerul Sănătății în 2007 și 2008, prin care
fiecare cetățean român era invitat să facă un set de analize de
sânge gratuit, în luna în care își aniversa ziua de naștere.
M-am supus și eu acestei măsuri și, la 20 ani, aveam rezultatele
primului set de analize de sânge. Astăzi, aș cataloga acest fapt
ca unul trist, dar, ca orice persoană care nu-și conștientiza
sănătatea, simțindu-se bine, vizita la medic o dată pe an nu
reprezenta o obișnuință, cu atât mai puțin o practică. La
aflarea rezultatelor, a urmat șocul: în corpul meu se instala cu
pași rapizi și totalmente asimptomatic leucemia. Această măsură
preventivă mi-a salvat viața, la propriu, pentru că altfel vizita
la medic pentru analizele de sânge nu s-ar fi produs – pentru
simplu motiv că mă simțeam bine. În schimb, dacă asemenea
programe ar fi o practică curentă, întărite de măsuri
protectoare și educația pentru sănătate ar veni ca o completare,
cu siguranță că multe din problemele de sănătate actuale ar fi
diminuate sau nu ar mai ajunge să se agraveze. Acel program nu se
mai aplică și nu vreau să mă gândesc câte persoane se află
acum în situația mea de atunci, însă cred că am dreptul să
adresez o întrebare cât se poate de legitimă: când vom face din
promovarea sănătății o prioritate?
Continuând în același ritm ca până
acum, nu vom face altceva decât să prioritizăm doar curativul. Nu
spun că nu e nevoie, din contră. Dar, dacă privim morbiditatea
accentuată din România și faptul că ea este în continuă
creștere (ca să nu mai vorbim de mortalitatea prematură crescută),
cred că accentul ar trebui pus cel puțin la fel de mult pe
prevenție. Cu fiecare minut în care prioritizăm doar curativul, o
persoană sănătoasă e cu un pas mai aproape de boală. Cauzele?
Lipsa unui sistem de protecție operațional (set de legi), a unor
informații sau măsuri cu caracter preventiv la care să aibă
acces. Lipsa unor competențe care i-ar oferi autonomie în ceea ce
privește deciziile privind propria stare de sănătate. Și lipsa
unui sistem de educație pentru sănătate susținut, prin care
aceste competențe ar putea fi dobândite.
